(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Sportul devenise materie obligatorie în facultate și aveam nevoie de note. Dar, la fel ca studenții de azi, eram sedentari și indolenți. Ni se părea că este sub demnitatea noastră să sărim la groapa cu nisip sau să jucăm fotbal. Existau o mulțime de alte sporturi la Universitatea din București, dar deh, lenea-i mare… Am căutat soluții și varianta cîștigătoare a venit chiar de la șeful Catedrei de Sport din universitate.
El ne-a explicat că putem face orice sport care este recunoscut la nivel național. Adică să aibă o federație de profil. Am studiat problema și ni s-a aprins becul economic! Aveam un profesor în facultate, pasionat de bridge. Nu exista curs la care să nu ne povestească despre cum bridge-ul l-a ajutat, de-a lungul vieții, să gîndească logic, să se distreze și să impresioneze femeile.
L-am abordat și i-am propus să ne predea bridge, ca să avem și noi, amărîții, note la Sport. Zis și făcut: după ore, seara, o dată pe săptămînă, ne chinuiam să învățăm bridge. Lecțiile erau învăluite tot de poveștile profesorului. Îmbrăcat mereu la patru ace, cu o alură de boier, fumînd tacticos. Evident, eram mai absorbiți de povești decît de instrucțiunile de joc.
Am stabilit împreună că nu e necesar să facem cursul chiar în fiecare săptămînă. La sfîrșitul semestrului însă aveam toți note la Sport în catalog și în carnetele de student. De fapt, o singură notă: 10.
Arie Grunberg Matache îl chema pe distinsul profesor și el nu mai este de mulți ani.