Temele studenţilor: Alexandra Lopotaru 4

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)

Aştept să mor, mămică

de Alexandra Lopotaru

Singură, la 80 de ani. O zăreşti când te duci să mănânci o gogoaşă ori să scoţi bani de la vreun bancomat, de pe str. Vasile Milea. S-a aşezat strategic. Poate-poate se îndură cineva şi îi aruncă vreun bănuţ. Nu zice nimic, dar dacă o priveşti, îţi zâmbeşte cu căldură.

Are ochii mici şi plini de lacrimi. Adesea şi le şterge pe furiş cu o batistă albastră, o batistă în care „pune bine” banii primiţi. Nu simte treapta rece, căci stă pe un carton, şi-şi păzeşte cu sfinţenie plasa. Ai zice că are lucruri de mare valoare în ea, dar are doar pâine. Astăzi, ea cerşeşte pentr-o butelie.

Floarea Coisan este din Satul Licurici, judeţul Alexandria, dar a venit în Bucureşti la 24 de ani. Locuia pe str. C-tin Brâncoveanu, la doamna Paula, o mătuşă de-ale ei, şi lucra pe unde putea, pentru a face rost de bani: „lucram cu ziua, adică…lucram la spaţii verzi, mămică, şi la etichetat borcane. Era bine”, spune încet femeia.
Acum stă în chirie de 14 ani şi trăieşte dintr-o pensie de 490 lei. O sumă foarte mică, întrucât 400 lei îi dă numai pe chirie, iar restul pe întreţinere. Pentru mâncare şi medicamente, nu are bani. Nu are de unde. Nici măcar pensia nu este a ei, ci a răposatului soţ, Nelu: „El a fost al doilea soţ al meu. L-am cunoscut la mătuşă-mea şi m-am încurcat cu el. Lucra la o firmă ca delegat şi…di la el am pensia asta mică. Eu m-am rugat de doamna Anişoara (A.L-proprietăreasa) să-mi mai lase şi mie 500, să am şi eu 500 de mii, da n-a vrut să-mi lase…şi fie-sa, care s-a operat pe şiră, vine şi îmi ia pâinea de la gură, pâinea pă care o aduc d-aci. Şi de 14 ani sunt cu chirie la ea”, spune bătrâna oftând adânc.

Ureche tăiată, capul spart

Nelu a murit de mai bine de 15 ani, din cauza băuturii, lăsând-o pe Floarea singură. „Bea mult, numai beutură d-aia… „Bătrâna” îi zicea. Poate-i mai bine aşa”, zice femeia încruntându-se şi amintindu-şi de momentele îngrozitoare petrecute cu el. Îşi duce mâna la frunte şi îşi ridica un pic baticul. Nu are păr, astfel că urmele lăsate de loviturile lui Nelu sunt proeminente. Urechea o are tăiată, iar în frunte se observă clar o cicatrice a unei sticle sparte. Nu era zi în care Nelu să nu bea, însă Floarea a rămas lângă el, a rămas pentru copilul lor: „Am o fată de 60 de ani, dar stă-n Alexandria. E bolnavă şi amărâtă şi ea, mămică, nu are cum să m-ajute. Nu-i spun nimic, că nu vreau să o supăr, că are două valve la inimă-nfundate”, povesteşte bătrâna şi tuşeşte timp de un minut.

Se uită apoi la batistă cu bănuţi. Are strânşi vreo 30 de lei. Speră să mai strângă până deseară încă pe-atât, ca să îşi ia zahăr şi să îşi umple butelia. Au fost zile în care nu a strâns niciun ban şi n-a avut efectiv ce mânca. Mai „ciugulea” câteodată nişte pâine uscată ori apuca să croşeteze ciorapi, pentru a-i vinde. Floarea Coisan se zbate în fiecare zi să trăiască, însă, cu cât timpul trece mai mult, cu atât ea-i mai tristă şi mai deznădăjduită: „Am o vecină care mai vine pe la mie şi-mi aduce ouă, spune ea fericită, dar au fost zile, mămică, când n-am avut ce mânca. Mai ciuguleam din când în când, mai croşetam ciorapi…vedeam eu. Lumea nu mai dă ca înainte. Câteodată nu iau nimic, câteodată puţin…greu, foarte greu. Aştep să mor, mămică, că poate-o fi mai bine!”, continuă ea, începând brusc să plângă încet.

Familie are, dar n-o ajută

Fata soţilor Coisan, Elena, operată la inimă, are trei băieţi; pe lângă aceştia, mai avusese o fetiţă, dar a murit din cauza inimii. Niciunul dintre cei trei nepoţi ai Florinei nu o ajută. Cel mare are vreo 40 de ani şi lucrează în Bucureşti. Sigura rudă din capitală a femeii, de altfel. O mai vizitează din când în când, însă nu pentru a o ajuta: „Ei, el e mai mult plecat. Vine şi mai doarme şi la mine, da’ are patru zile liber şi se duce lângă Alexadria, unde ţine o ţigancă. Asear’ a venit de la servici…a plecat ieri dimineaţă, a fost dă zi. Acuma dă dimineaţă iar a plecat…nu m-ajută, da’ vezi tu, mă, mămică, Dumezeu nu bate cu paru’, dă cu palma”, spune femeia.

De nepotul mijlociu, Viorel, Florinei îi este frică, el fiind unul dintre motivele pentru care nu se întoarce oraşul natal: „E u’ om rău mămică. Şade cu ea (A.L-cu mama lui, Elena). E cel mai frumos şi cel mai prost. E rău şi cu nevastă-sa, o drăcuie, o batjocore!… cu mă-sa e la fel…”, îşi amiteşte Floarea.

Ori cu ei, ori fără ei, Florinei îi e la fel. Tot singură e, de dimineaţa până seara, pe treptele unei bănci. De fiecare dată când vorbeşte de familia ei, îi dau lacrimile. Se întristează şi oftează adesea. Ar vrea să se ducă înapoi în Alexandria, dar nu mai are unde. Casa părintească nu mai există, a fost dărâmată de 40 de ani. Prieteni nu mai are, căci a plecat de tânără şi nu a mai păstrat vreo legutură strânsă cu cineva. Visează totuşi să îl reîntâlnească pe Gheorghe, primul ei soţ din Licurici: „Nu m-a lăsat mama să mai stau cu el, că ba-i moldovean, ba-i cu capu’ mare, că ba-i aşa şi aşa. El era din Dorohoi şi mi-a zâs să merg cu el, acasă, acolo, dar nu am vrut şi ne-am despărţit. Mă întreb oare ce-o mai face?”, gândeşte cu voce tare bătrâna.

„Sunt bolnavă, mămică!”

Floarea Coisan nu stă bine cu sănătatea. Are hernie de disc şi reumatism; abia merge, căci picioarele o dor foarte tare. Mai are doar doi dinţi cu care mănâncă, dintre care unul se mişcă. Pielea îi e plină de pete, dar nu a fost la vreun dermatolog să-i spună ce are: „Sunt bolnavă tare. Am de toate…vreau să mor, mamică”, spune în şoaptă femeia în timp ce îşi masează piciorul drept. „Mai stau un pic şi plec acasă, că nu mai pot”, continuă bătrâna.

„Suntem obişnuiţi să avem cerşetori”

Florina Coisan este doar un exemplu. Ea este unul dintre multele cazuri reale de „om într-adevăr amarat”. Ea cerşeşte de nevoie, căci altfel, efectiv nu ar avea cu ce să-şi cumpere ceva de mâncare. Spun „cazuri reale”, întrucât sunt foarte multe persoane apte de muncă ce cerşesc sub diferite pretexte: „diabet”, „boala incurabila”, „dat afară din casă” etc. Numai reprezentanţii Poliţiei Capitalei au amendat, în 2010, 11.111 astfel de persoane.

Sociologul Valentina Marinescu a încercat să explice acest fenomen, atât de răspândit şi în continuă creştere: „Cerşetoria este un fenomen specific oraşului, ţine de norma socială. Suntem obişnuiţi, e normal să avem cerşetori pe stradă. Face parte din cultura noastră şi pe nimeni nu mai deranjează să vadă cerşetori. Nu ne dăm seama că, într-un stat modern, ei trebuie să cadă în grija unui instituţii sociale. Există cazuri extreme, unde trebuie să intervii cu metode speciale, unde ei trebuie ajutaţi, căci chiar sunt nevoiaşi”, spune sociologul.

Totuşi, e dificil ca tu, un simplu trecător, să îi diferenţiezi pe cei nevoiaşi de şarlatani. Din cauza celor din urmă, oameni ca Florina Coisan au de suferit. Îşi pierd credibilitatea şi nu mai sunt ajutaţi. Li se diminuează singura şansă de supravieţuire. Şi sunt mulţi în această situaţie dramatică.

————

Urmăriţi tag-ul Jonline pentru a consulta şi celelalte teme.