Timiş a fost judecată şi condamnată pentru rolul ei în avorturile ilegale. Însărcinată în trei luni pentru a doua oară, a fost condamnată la închisoare. Acolo şi-a născut copilul, care i-a fost luat cu forţa, lucru care o doare şi în ziua de azi. „Am stat în închisoare un an şi zece luni. M-au dus la spitalul Jilava din Bucureşti şi acolo am născut o fetiţă. La trei luni după aceea mi-au spus că voi fi trimisă, de la Jilava, într-un lagăr de muncă pentru femei. Le-am cerut să mă lase să-mi văd fata. Am sărutat-o şi n-am mai văzut-o niciodată.

Când am ieşit din închisoare, am întrebat: „Dar fetiţa mea? Unde să mă duc să o iau?” Iar ei mi-au spus: „Întrebi când ajungi acasă”. Dar, după ce am ajuns acasă, nu am putut afla nimic. Toţi oamenii pe care i-am întrebat au ridicat din umeri. Au luat-o fără ştirea mea. Nici astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea.

(„Lumea dispărută a comunismului” de Peter Molloy)


Abordarea personal/colectivă

De ce „doliu național”? Pentru că, din ce am învățat eu, durerea după un șoc se administrează prin ritualuri. În lumea modernă, ele se pot transfigura în legi. Cu alte cuvinte, chiar dacă ești de piatră, trebuie să respecți legea din acea țară.