(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Treaba asta cu vorbitul cu cei din jurul tău nu este aşa de simplă. În epoca în care patetismul a căpătat valenţe negative, ne e frică de emoţiile celorlalţi, ne temem să ni se facă unele confidenţe, parcă am vrea să nu fim tulburaţi, să nu aflăm nimic.
Cu toate astea, încă susţin că multe tragedii pot fi evitate prin comunicare. Două-trei vorbe cînd faci de mîncare, un suc la terasă vara, chiar şi un e-mail lung – fiecare dintre metodele astea îi poate face pe semenii tăi să mai scape de griji, să se descarce.
Unii s-au sinucis pentru că aveau datorii, alţii pentru că nu se mai simţeau iubiţi, alţii de singurătate pur şi simplu… Eu cred că s-au sinucis pentru că nu a vorbit nimeni cu ei. În afară de „bună ziua” şi „mulţumesc”-ul impuse de societate prin ceea ce se numeşte politeţe, ar trebui să fim dispuşi să primim mărturisiri, să acceptăm lacrimi, să intrăm puţin în mintea celuilalt, ca să-i preluăm o parte din durere.
Dăm la o parte clişeele despre relaţii din filmele americane, încetăm să întrebăm „ce mai faci” pentru a primi tradiţionalul „bine”, renunţăm la unele lucruri considerate importante de societate pentru a acorda mai mult timp omului sau oamenilor de lîngă noi.
Practic, e simplu, trebuie să vorbim unii cu alţii, ca să nu ne întrebăm, cînd e prea tîrziu, de ce au lăsat sau nu au lăsat un bilet.