(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Citeam la Mediafax că municipalitatea din Cesson-Sevigne, în vestul Franței, a interzis apelativul „domnișoară”, în urma unei campanii. Așa cum toți bărbații sunt domni și nu domnișori, și femeile vor fi de acum încolo numai doamne în acel oraș. Dacă starea civilă este atît de importantă, atunci să fie la fel de importantă și pentru femei și pentru bărbați.
Și mă gîndeam că ne cam încurcă aceste apelative în viața de zi cu zi. Ne batem capul cu modul în care să ne adresăm unii altora, în loc să trecem la schimbul de idei și la colaborare.
La facultate, o colegă foarte tînără a ținut încă de la început să le spună studenților să i se adreseze cu „doamna profesoară”. Înainte de orice alt lucru care ținea de curs, ea a vrut să precizeze acest lucru. Dar nu din dorința de a promova non-discriminarea, ci pentru a arăta societății că a trecut la un alt nivel social, cel în care nu te mai adresezi tu tuturor cu „domnule” și „doamnă”, ci alții ți se adresează așa ție.
N-am avut niciodată preocuparea de a-i învăța pe studenți cum să mi se adreseze. Cînd am început să predau, diferența de vîrstă era atît de mică între noi încît oricum îmi suna ridicol „domnule profesor”. Mai ales că nu eram nici domn, nici profesor. Dar nici cînd eram tutuit nu săream de pe scaun de indignare. S-a dovedit că această abordare ne-a făcut să colaborăm bine, să iasă ceva din laboratoarele noastre.
Cînd sunt apelat cu „domnule profesor”, răspund cu „doamnă studentă”, ceea ce le stîrnește rîsul sau nedumerirea. Asta duce la o scurtă discuție despre importanța stării civile în relațiile sociale și-i pune puțin să gîndească la un lucru pe care nu-l luaseră pînă atunci în considerare. Pînă la urmă, ăsta e rolul facultății, să te pună să te gîndești, nu-i așa?
Eu eram mega obsedat de apelative reverentioase si pronume de politete (lucru datorat educatiei), dar dupa ce am intrat mai serios in campul muncii, mi-a trecut. Una dintre problemele multor oameni ”mari” (ca functie) e ca acel ”dumneavoastra” ii face sa se simta ca niste mecanisme decrepite, niste oameni cu „functie”, dar nu cu „suflu”. Ii face sa se simta batrani…
Pe mine mă face să mă simt din plastic din ăla prost finisat, ca de pe timpul lui Ceașcă.
Nu mi se pare OK ca profesorul să scoată în evidenţă clar lucrul acesta. Mi se pare chiar ca la grădiniţă să le spui studenţilor „să îmi spuneţi „doamna profesoară”. Teoretic, în 12 ani de şcoală cred că au aflat cum se vorbeşte cu un profesor.
Cât despre cum să vorbeşti cu profesorii în general… Mie mi-a fost imposibil să tutuiesc pe cineva care a stat la catedră în faţa mea, abia m-am obişnuit să le vorbesc la per tu celor cu care am ţinut legătura mai departe, după ce am terminat şcoala. Şi nu cred că e vorba neapărat de statut social, ci de respectul pe care îl ai pentru o persoană şi de relaţia de elev-profesor. Oricât de tânăr ar fi profesorul, mi se pare normal ca studenţii/elevii să vb. cu el la persoana a 2a plural, dar asta e doar părerea mea :)
Dar relația europeană dintre profesor și student este acum de colaborare, nu de subordonare. Fiecare învață cîte ceva de la celălalt. În multe cazuri, profesorul de la universitate este atît de puțin pregătit și atît de tînăr încît nu merită un „dv.”.
Aşa o fi, dar eu rămân la dumneavoastră. E un principiu, o părere, un obicei, numeşte-l cum vrei sau poţi să zici că sunt de modă veche :D
Să mi te adresezi cu „dv.” de acum, da? Sau „Sfinția Voastră”, cum dorești.
Hey, am scos în evidenţă că cei cu care păstrez legătura trec de la dvs. la tu :D În fapt, dacă ne mai vedem vreodată face to face, s-ar putea să uit şi să trec de la singular la plural din nou, dar mă ierţi, da? Căci sunt mică şi n-am habar de lume :D
Așa rămîne. Nu e nici un risc în a ne vedea IRL, deci nu contează.