(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
În afară de a mă zgîi pe geamul autobuzului (dacă nu este acoperit cu oribilele reclame găurite, din al căror profit călătorii nu primesc decît scumpirea biletelor), mai trag cu urechea. Nu folosesc dispozitive speciale, doar urechea.
Iată două secvențe audio de săptămîna trecută:
1. Eram la cantină, savuram cu încîntare două chiftele aproape reci, cu o chiflă care-și regreta copilăria din urmă cu trei zile. La o masă alături de mine, trei băieți de la Poli, în jurul unei Cole la un litru. Zice unul dintre ei: „Ei, pînă la urmă am ajuns în pat cu aia în seara aia… În fine, a doua zi, mă trezesc, deschid ochii, ea lîngă mine. Ei, ce credeți că făcea? Citea!!! Și zice: <<A, ce bine că te-ai trezit, că voiam să te întreb ceva…>>”. N-am auzit continuarea.
2. Eram în 336, în drum spre centru. Treceam cu viteza melcului postdecembrist pe lîngă Cotroceni. Doi băieți sprijiniți de bară. Unul își verifică notificările pe Facebook și e trezit brusc din experiența digitală de celălalt: „Știi ce-i aici?” Ăla aruncă o privire spre palat și dă din umeri. „Aici e Președinția. Aici e Băse”. Celălalt se sinchisește: „A, da? Păi da ăsta nu primește casă de la stat?”. Conversația s-a oprit cînd el a adăugat: „Ha, mereu am crezut că e un muzeu aici”.
Sfatul meu: deschideți ochii și ciuliți urechile, pentru că semenii noștri sunt inepuizabili în înțelepciune urbană.
Foarte poetic, G. Sau tulburător, cumva; e ca şi cum i-aş auzi pe oamenii ăia, iar asta ţi se datorează (scriitura care face la differance). De aia visez eu să-mi iau reportofon; să înregistrez bucăţele de viaţă, să le fac conserve.
Deşi multele-mi fişiere audio înregistrate cu mp3 playerul stau închise într-un folder şi arareori le ascult. Iar acum stau de cîteva zile cu nişte conversaţii în dosarul cu ciorne al wordpress-ului. Parcă nu mă-ndemn să scriu, că e un efort prea mare să intru la loc în spaţiul/timp suspendate în cîteva cuvinte mizgălite cu markerul pe un prospect de medicamente…
Mulțumesc pentru aprecieri, dar chiar nu-mi dau seama ce ți s-a părut poetic… Oricum, era un proiect cu lucruri auzite la un moment dat, început de Andressa și o colegă a ei, încă mai există site-ul dar nu mai e actualizat de mult – http://overheardinbucharest.ro.
Ar fi interesant un podcast făcut de tine cu bucăți audio înregistrate și eventual montate.
da, am să fac.
şi da, ştiu de proiect. blogul meu e plin de astfel de bucăţele, dar sînt incluse în naraţiuni, aşa că-s greu de identificat ca atare.
mi-amintesc doar despre unul, Despre exces(e?), scris recent pe cînd călătoream, cum altfel, cu trenul.
La metrou, in timp ce in boxe sunau suave colinde (mama, ce aliteratie simpatica am facut!), doua fete:
-Ce se aude, fata?
-Probabil asculta un nesimtit muzica prea tare in casti! zise a doua, uitandu-se cu ura spre un baiat care ascula muzica in casti.
andra, de fapt e un amestec dubios de melodii, la metrou. am stat intr-o dimineata si m-am intrebat de unde vine hop s-asa-ul ala haiducesc-muncitoresc, atit de nepotrivit cu starea oamenilor la 7am.