I-am legat o sfoară de picior 8

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Sfoara lega două picioare care se aflau în două paturi diferite. Mă rugasem de el ore întregi, ba chiar am și plîns un pic, dar nu s-a lăsat înduplecat: voia să meargă singur la pădure. Mă rog, nu singur, ci cu unchiul Gheorghe care urma să vină dimineața cu căruța.

N-am avut de ales și l-am legat. Am așteptat ca tataia să adoarmă și i-am legat de picior o sfoară. Celălalt capăt l-am legat de piciorul meu. Am pus ceasul deșteptător să sune la vreo 5. Și nu puteam adormi din trei motive:

1. de îngrijorarea că nu va funcționa semnalul cu sfoara
2. că nu va suna ceasul
3. că tataia va vrea să iasă noaptea la pipi.

Tot gîndindu-mă eu așa, am adormit.

Pe răcoare

Dimineața, m-am trezit cu înjurături. Tataia descoperise încurcat sfoara și mă blagoslovea. N-a avut însă de ales, eu deja mă îmbrăcam cu hainele pe care mi le pregătisem în ajun. După vreo 15 minute, s-a auzit pe șosea tușitul de fumător al unchiului Gheorghe: „Niii, boală!” Boala erau cei doi boi de la căruță.

Probabil ar fi trebuit să fiu încîntat de răsăritul soarelui, de răcoarea dimineții, de șoseaua liberă și de alte chestii idilice de la țară. Eu eram bucuros însă că voi merge la pădure. Și mai aveam eu un motiv să fiu bucuros, vi-l spun mai încolo…

Au lucrat cîteva ore, pînă cînd se făcuse atît de cald încît li se lipiseră maiourile de corp din cauza transpirației. Copacii îi tăiau cu topoarele, în timp ce boii rumegau ierburi nevăzute, undeva mai încolo de ei. La un moment dat, tataia a dat semnalul de oprire și a început cea mai mare bucurie a mea din acea zi: prînzul în pădure.

Cu șuncă și ceapă

Mîncarea era învelită în ziare, totul era pus într-o sacoșă de pînză ale cărei ițe se cam desprinseseră la toartă. Era șuncă, era brînză, era sare și era ceapă. Ghemotoacele de ziar au fost desfăcute pe rînd și tataia le prezenta ca și cum ar fi fost și el surprins: „Na, aici e brînză, hai! Ia și ceapă. Mămăliga unde o fi?” Era și mămăligă rece. Acum, nu bag mîna în foc, dar cred că a fost și ceva țuică. Dar înainte de toate, o gură de apă rece dintr-un bidon dreptunghiular din plastic moale, folosit de tataia cînd aducea vin sau must de la crama unde lucra.

Restul prînzului e poveste magică: mîncam în pădure, în sunete naturale, plescăiam fără să ne sinchisim. Eram și eu bărbat, că și eu mîncam din aceeași traistă cu tataia și cu unchiul. Planul meu funcționase și puteam spune deja că era o vacanță de vară foarte reușită.

S-au întins cîteva minute după masă, dar n-au apucat să sforăie. Cu un pufăit de mulțumire, tataia a început să dea iar cu toporul. Pînă seara, s-au strîns o mulțime de trunchiuri de copac. Unchiul Gheorghe căuta în zadar încă o țigară în Carpați-ul mototolit. Noroc că mereu avea un pachet nou în traistă.

Cu greu, am urnit căruța trasă de „boală”. A mers bine, dar la șosea a ieșit o roată, într-un ambient de sudălmi pitorești. Dar asta e altă poveste. Pe mine nu mă afecta tragedia accidentului căruței, eu zîmbeam știind că mîncasem în pădure, ca bărbații.

Foto: Fredo – Findfado (Flickr)