(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Da, știu, se putea și altfel, cu nu știu ce combinații de avioane și trenuri, dar eu am preferat autocarul pentru că era „direct“ de la Buzău la Lyon, deci mai puțin efort pe capul unui biet operat. O experiență de aproape de două 
zile, într-o comunitate de vreo 40 de oameni închiși într-o conservă metalică pe roți.
De la Buzău, m-a luat un microbuz de la Atlassib pînă la Ploiești. Doar că am stat în picioare; n-a fost chiar așa de șocant avînd în vedere că mai stătea un nene în picioare. Restul dormitau sau sforăiau de-a binelea pe scaune.
Ploiești, răcorel. Mai multe autocare pregătite să plece. Am pus și eu valiza unde puneau și ceilalți. În ultima clipă am aflat că acel autocar mergea în Spania, așa că am dat jos valiza, că m-am gîndit că ar fi bine să meargă și ea cu mine tot în Franța. Ne-am suit în autobuzul nostru și fiecare a ocupat două locuri, erau din belșug.
Au mai fost scurte opriri înainte de cea mare de la Sibiu. Am mai schimbat o dată acolo autocarul (deci, al treilea) și ăsta de Franța a primit o remorcă de bagaje. De la Arad încolo, ne-am dat seama că suntem în grafic și că ieșim din țară chiar mai devreme decît era programat.
Un episod amuzant dublu, înainte de ieșirea din Ro:
A. Trece o doamnă pe culoarul autocarului cu o pungă de plastic sumețită; unii depun acolo monede sau bancnote. Eu am întrebat din sprîncene pentru ce sunt banii ăia strînși, ea-mi spune surprinsă că ar fi suma care ar putea îmblînzi vameșii, în caz că aceștia găsesc în bagaje alcool, tutun și alte bazaconii în cantități mari. I-am răspuns că la mine nu e cazul și nici n-am mărunt. Diplomata doamnă s-a îndepărtat încet mormăind:
„Bine, bine, nici eu n-am alte chestii decît haine, dar, dacă mi le dă jos, naiba mai poate să le pună la loc cum au fost!“
B. Șoferul deschide microfonul și ne avertizează că, în urmă cu o săptămînă, s-a stat la vamă vreo 3 ore, s-au controlat bagajele și s-au dat amenzi de 450 de euro în total. Deci, să fim siguri că n-avem zacuscă și țuică prin valize! Mbine…
Am trecut însă repede de graniță, fără incidente. S-a dat liber la programul de somn. Eram singurul din mașină cu pernă de gît gonflabilă, mască de față cu „Teacher recharging“ și dopuri de urechi cu șnur. Episodul bizar al nopții a fost cînd vecinul din față s-a ridicat brusc, a strigat „Eu nu mai pot așa!“ și s-a întins pe propria geacă pe jos, pe culoar. Nenea de pe scaunul de vizavi l-a întrebat pe unde mai calcă și el cînd vrea să iasă, iar ăsta culcatul i-a aruncat: „Nu știu, dar nu pe mine!“.
Practic, supraviețuiești la un drum de aproape două zile cu autocarul, cu condiția să nu intri în vorbă cu oameni de care apoi nu mai poți scăpa, să ai de mîncare, de citit și baterii de schimb la telefon. Rămîne cea mai ieftină soluție de transport pînă la Lyon. Acum însă mă gîndesc cu frisoane că va trebui să fac un astfel de drum și cînd mai merg din nou în Ro…