(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Nu mai fusesem la recital de pian. Grație lui Adrian (mulțu!), am auzit-o pe Gabriela Ungureanu cu trei piese. Sunt un mic fan al lui Debussy și faptul că recitalul s-a terminat cu Beethoven a echilibrat totul și a lăsat publicul energizat.
Da, la public voiam să ajung. Nu sunt spectatorul model de muzică clasică, dar atunci la Ateneu a fost sinistru. Puștani în grup care se uitau la clipuri pe Youtube pe telefonul mobil, profesori care îi tot sîsîiau, adulți care „făceau mișto” de mișcările pianistei și de capriciile suitei sau ale sonatei ș.a.m.d. Plus ciudatele schimbări de locuri de după pauză, de parcă pianul răsună mult mai înălțător dacă urechea stă mai aproape de el…
Înțeleg, e o muzică ce nu e ușor digerabilă. Eu am avut noroc cu bruma de educație muzicală din școala generală și mi se pare că e de datoria mea să merg măcar din cînd în cînd la Operă, la Ateneu.
Dar de ce să te autoflagelezi mergînd, pe bani, la un spectacol care nu-ți face plăcere nici măcar prin durere? De ce nu-ți accepți condiția de consumator de cultură populară tradițional?
Am învățat că trebuie să ne simțim bine în propria piele, că e bine să nu acumulăm frustrări ca să putem fi cît de cît fericiți în această țară amărîtă. Deci, de ce să adaugi voluntar un motiv de stres, în afară de cele cotidiene din România?
[box type=”info” style=”rounded” border=”full”]La pauză, mă gîndeam cum e să fii Gabriela Ungureanu, în fața acelui public. Să ai studii la Paris, să fi concertat în toată lumea și să ajungi la Ateneu, cu o sală aproape goală și cu o brumă de politețe și educație lîngă pianul tău?
e ciudat, dar eu cred că din cauza asta nu pot merge la concerte (de nici un fel). toată vînzoleala din jur mă face să nu mă bucur deloc de muzică. al meu simţ enorm şi văz monstruous e în stare să deceleze orice amănunt, oricît de nesemnificativ, care face ca orice performanţă autentică de pe scenă să treacă în planul doi.
aşa că muzica… acasă, în mediu controlat. damn, mă simt ca un bubble boy:)
Depinde și cîți bani ar cere Gabriela Ungureanu pentru un recital privat.
io sînt pentru înregistrare. mi-amintesc că m-am dus, cîndva, să ascult passacaglia lui handel. eram prea în faţă şi tot timpul m-am străduit să ignor vîjîitul baghetei dirijorului. era groaznic, dar nu m-am putut concentra deloc la muzică. sau relaxa:)
Asta imi aduce aminte de festivalurile de rock/metal in care existau mereu galerii de pusti care venisera exclusiv pentru trupa cea mai cunoscuta de pe afis (in conditiile in care erau si 5-6 artisti si trupe pe zi). Constant, indiferent de cat de bine sau prost cantau cei dinainte, oamenii se plangeau, emiteau judecati de valoare, urlau…
Pana la urma nici nu mai e vorba de auto-flagelare in numele unei false culturi. Nu e, la un punct vorbim direct de nesimtire si de a deranja alti platitori de bilet. Un „trolling” mai putin avansat.
^Ultima iesire la Ateneu m-a gasit printre batranei cu papion, nu pustani cu telefoane. Probabil era vreo „iesire cu clasa” (vreun prof prea zelos, dornic sa imbibe niste „minti tinere” cu ceva cultura).