(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)
Bărbatul făcuse un pod peste capul meu, prin brațul întins. Se ținea de sistemul de ventilație de deasupra scaunului meu. Prin scorbura creată de mîneca tricoului, ieșeau miresme ce aminteau de deshidratare, muncă, haine vechi și oboseală.
Întotdeauna mi-au plăcut mirosurile naturale. De fapt, să fim bine înțeleși: nu mă dau în vînt după miasmele de transpirație, dar mă gîndesc că sunt produsul corpului uman, adică ale unui sistem natural și atunci parcă nu mi se mai par mirosuri neplăcute, ci expresive.
În acel microbuz, erau vreo 30 de corpuri. Surîdeam în colțul gurii gîndindu-mă la asta și uitîndu-mă la unul dintre puținele accesorii ale microbuzului rămase intacte: semnul cu „16+1 locuri”.
Erau vreo 30 de persoane în maxi-taxi și urmau să mai urce vreo șase, în frunte cu șoferul. Acesta stătea acum la umbra unui panou publicitar, alături de cinci colegi cu traiste și genți pe umeri. Mai erau 12 minute pînă să plece microbuzul. Așteptarea era un nonsens, din moment ce vehiculul era deja arhiplin, dar probabil plecatul la timp îi dădea șoferului senzația de civilizație, aroma de Germania sau impresia de UE. Nici vorbă să se supere patronul, din moment ce autubuzul nu avea cameră video sau GPS.
La program
Oamenii ăștia din microbuz se treziseră pe la 4:30 sau 5 dimineața, ca să plece pe la 6, să fie la serviciu pe la un 7 sau 7:30. Asta-mi aduce aminte de rugămințile studenților de a începe mai tîrziu cursul, deoarece ora 8 li se pare una prea crudă pentru a gîndi.
Acum era 17:18 și se întoarceau acasă. Cu sacoșe din care se ițeau ceapă, pîini, salamuri și pachete de crenvurști cu reducere de la Kaufland, cu PET-uri de suc la 3 lei și bere la 4,50. Așa se face, te duci la țară cu produse de la oraș.
Vor ajunge acasă, vor schimba două vorbe repezite cu ăia mici, le vor da de mîncare, se vor uita la o telenovelă tîrzie și vor pune capul pe pernă. Ei așteaptă cu drag weekend-ul, cînd au de făcut curat în casă, de mers eventual la biserică cu un colac și de stat de vorbă cu vecinii peste gard, cu grătarul sfîrîind în spate.
Bărbații vor trece întîi pe la „nea X” sau pe la „nea Y”, pentru a se anestezia cu o vodcă la sută și o bere la sticlă, puse pe caiet și plătite la salariu. În weekend, vor fi beți cam 50% din timp, vor pune manele sau muzică populară tare și vor invita o mulțime de rude pe la ei.
Treizeci de oameni într-un microbuz miros a cafea, bere, salam cu grăsime, vaselină, usturoi. Sunt oameni cu dinți „puși” pe timpuri și de aia expirați de mult, au aceleași haine de 10 ani, strîng timbre pe un carton de la Lidl ca să pună mîna pe o tigaie „cadou”, au rate la bănci, împrumut la CAR, iau pe caiet de la magazinul din sat și au copii.
Pentru copii
Acești oameni strîng din dinți și din fese pentru copiii lor. Ca pe timpuri, îi îndeamnă să învețe, pentru că au rămas cu iluzia că educația le va oferi copiilor transport cu mașina personală, trolley plin cu haine curate și noi, mese cu produse puțin mai scumpe (deci mai bune) și ieșiri în oraș cu prietenii, un job care să nu implice muncă fizică și o mulțime de beneficii care vin o dată cu democrația.
Îi vor trimite pe copii la facultate și vor direcționa 80% din venituri către ei: taxe la universitate, chirie în București, haine decente, bani de cheltuială. Vor găti mai mult, ca să plece „ăla micu'” cu valiza plină de mîncare în Capitală, să umple frigiderul de la cămin sau din apartament.
Părinții se vor bucura cînd vor auzi de la fată că se descurcă bine la facultate, că se înțelege bine cu colegii, că iese uneori în club dar nu exagerează cu băutul, că nu umblă cu băieții și nu fumează tîmpenii.
Părinții vor suferi alături de băiatul care se plînge că profii sunt nedrepți și dau note mici, că are multe de învățat într-un timp inuman de scurt, că-i e silă de materia aia și că nu-i place prea mult facultatea aleasă.
S-a făcut 17:30 și șoferul se urcă în microbuz. E privilegiat, are propria lui ușă, propriul lui scaun. Pe partea cealaltă, se urcă și cei cinci tovarăși cu care stătuse la umbră. Șoferul dă la cheie de cîteva ori înainte ca microbuzul să pornească. Încet, încet, maxi-taxi-ul se îndreaptă spre sat. Este 17:32, așa cum a fost și ieri, cum va fi și mîine.
Eh, măcar copiii să o ducă mai bine, se gîndește probabil femeia însărcinată cam în luna a treia, care stă sprijinită de scaunul șoferului și se uită pierdută pe geamul crăpat al microbuzului…
Felicitari pentru postare. Mi-a adus aminte de o parte a unui interviu cu Sergiu Celibidache:
SC: – Gândiţi-vă câţi oameni suferă la noi la ideea că altundeva se trăieşte mai bine.
Reporter: – Şi ce ar trebui să facă aceşti oameni ca să nu mai sufere?
SC: – Să-şi dea seama că nu poţi trăi mai bine în funcţie de o idee, să-şi dea seama că mai multul este nimicul destulului.
Dupa ce v-am citit ma gandesc ca vorbele lui SC se aplica nu doar la locuri ci si la vremuri.
concentrat de poveste… cumva, tristeţea asta a românilor e foarte greu de pus în poveste altfel.
Dar se pot face poezii despre ea. Una celebră e „Miorița”.
Mi-a placut povestioara! Este un sambure de adevar…
Care sâmbure, e vorba de un măr întreg.