(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)
Mă știți doar, sunt glumeț. Rar scot pe gură o frază care să nu conțină o glumă. Sunt ironic de cînd eram prin școala generală, cînd mi-am dat seama că prea mulți colegi devin serioși înainte de vreme. Eu am ales să rămîn glumeț. Psihologul ar spune că astfel îmi ascund timiditatea și nesiguranța în propriile forțe. Poate să spună, mie tot îmi place să glumesc.
Cei care au lucrat cu mine știu însă că asta nu-mi afectează relațiile profesionale. Adică pot face treabă chiar dacă-i fac pe oameni să rîdă. Unii spun că astfel lucrul devine mai ușor, mai interesant. Evident, știu că se spune că sunt neserios și știu că ironia mea sperie uneori și atrage ură offline și online. Dar pe mine mă sperie cel mai mult oamenii care nu înțeleg umorul și care acuză ironia.
Vorbesc în dodii, fac experimente de doi bani, dau răspunsuri în doi peri. Mă raportez la persoana cu care interacționez și-mi dozez reacțiile. Testez personalitatea celuilalt și apăs mînerul umorului atît cît trebuie. Da, fac mișto și nu mă supăr cînd mi se răspunde cu aceeași monedă, atît timp cît nu sunt aruncat în limbaj de sub curea.
Reacții disproporționate
Trebuie să treci zîmbind peste momentele dificile, ni se spune asta de mici și ni se inoculează celebrul „Românul face haz de necaz”. În unele societăți, cum este cea tembelă românească, este obligatoriu să ai simțul umorului și să folosești ironia cît mai des, pentru a supraviețui.
Iată un citat dintr-o lucrare a unei studente. Ea făcea o comparație între învățămîntul universitar românesc și cel din alte țări europene și cita, la rîndul ei, o studentă româncă:
În străinătate, toți profesorii le oferă studenților materiale de lucru, referințe, modele, proiecte și nu sunt ironici.
Una este să nu recunoști ironia și alta este să fii convins că un om nu este ironic. Și dacă profii din străinătate n-au nici simțul umorului? Și poate nici nu zîmbesc la ore niciodată? Hm, ceva-mi spune că nu e chiar așa…
Umorul și ironia denotă inteligență. Asta nu o spun eu, ci diversele meme-uri care circulă pe Facebook și 9gag, două surse de informații a căror credibilitate nu o puteți contesta, nu-i așa? (iată, ironie)
Am ajuns rău dacă CNA-ul românesc reclamă la CNA-ul francez o emisiune în care era ironizat Cristian Mungiu pe baza stereotipurilor despre români. Asta arată că CNA-ul este format din oameni cu educație precară. În acea emisiune, Mungiu cerșea bani de o cameră video de la Spielberg. Mi s-a părut amuzant și n-am considerat nici o clipă că francezii sunt imbecili. Francezii ne vor ironiza în continuare și ne vor ironiza pentru că am reclamat că am fost ironizați de ei. Mă bucur că reacția lui Mungiu a fost cea firească:
E vorba doar de folosirea, într-o emisiune de umor, a unui stereotip despre români – stereotip care nu ne face plăcere şi cinste, dar pe care nu îl putem anula cu drepturi la replică. Dacă ne afectează aşa de mult ce cred alţii despre noi ar trebui să ne concentrăm mai degrabă asupra conţinutului, asupra a ce avem de făcut încât asemenea stereotipuri să nu mai aibă obiect.
Da, așa e umorul, se bazează pe stereotipuri, generalizări, situații ridicole. De aia suntem oameni și ne ridicăm buzele uneori, în semn de rîs, spre deosebire de animale. De aia îi admirăm pe Caragiale și Tudor Mușatescu. De aia ne plăcea pe timpuri grupul Vouă, apoi Vacanța Mare și acum Bendeac.
Există un medicament
Într-o altă emisiune de la francezi, era prezentat salutul românesc, care consta în cerșit: „Domnu’ vă rog!” Dacă ne deranjează asta, hai să facem să nu mai fie așa, nu să-i condamnăm pe cei care, cu umor, ne atrag atenția asupra acestui defect. Pentru că, de ce să nu recunoaștem, și noi spunem despre francezi că mănîncă brînză puturoasă, despre americani că sunt inculți, despre spanioli că sunt ignoranți ș.a.m.d.
Sigur, nu sunt de acord să jignim, să ofensăm, să calomniem. Dar o persoană cu simțul umorului rar va ajunge într-un din situațiile astea. Umorul face parte din noi, este o manifestare clară a spiritului ludic cu care ne-au înzestrat Adam și Eva sau Darwin. Ofensă este ceea ce spune Vadim, ceea ce spune Becali, nu ceea ce spun francezii într-o emisiune de umor.
O societate pseudoserioasă, dogmatică și pudibondă este una tristă, fără personalitate, fără dinamism, fără viață, de fapt. Și noi devenim treptat o astfel de societate. Tot educația este cheia. Hai pe la școală mai des, hai să citim mai mult, hai să comunicăm cu oameni inteligenți și sunt convins că ne vom vindeca și vom glumi zilnic! Rîsul face bine, ironia stimulează creierul.
Pot sa raspund printr-un link la mine?
Oricum ar fi, in ochii mei, oamenii prea „seriosi” raman oameni mediocri: http://www.krossfire.ro/fii-serios/
Francezii oricum nu ratează nicio ocazie să ironizeze România. Emisiunea de la radio cu salutul știu că m-a mâhnit tare la vremea aia… dup-aia i-am înțeles. Noi, băștinașii, am crescut și ne-am învățat cu „Tanti, dă și mia un leu, e pentru copil!” … ei nu. Și nici n-au de ce să se învețe acum, sau să tolereze așa ceva.
Laura: Umorul nu functioneaza asa, decat pentru noi. Numai romanii sunt in stare sa injure la gramada tigani, unguri si moldoveni pentru ca apoi sa se vaite ca fac misto francezii si italienii de noi. N-am prea inteles noi cum e ”corectitudinea politica”.
Intr-adevar, ne luam prea ”in serios” si asta numai din complex. E dreptul francezilor sa ”ironizeze” Romania, desi populatiile din zona aia au zero umor raportat la ”trend”-urile globale. Daca ei rad la glume gen Bendeac (ca asta a fost), atunci e dreptul lor. Mai mult, 90% din populatia romaneasca face acelasi lucru.
Îmi permit sa comentez pentru ca locuiesc în Franta si întalnesc zilnic stereotipuri legate de Romania. Nu stiam ca CNA-ul romanesc a reactionat la caricatura lui Cristian Mungiu, nu am vazut emisiunea (Les Guignols de l’info). OK, sunt sterotipuri, se rade si de francezii care „mananca branza puturoasa” (desi nu este acelasi stereotip ca si cel al cersitorului sau hotului, sigur ca as prefera sa faca glume mai degraba despre sarmale decat despre cersetori).
Numai ca acest umor este unul inteles de putini oameni, majoritatea telespectatorilor retin o imagine precisa, si anume aceea ca Român = cersitor, hot de cabluri electrice, agresor de turisti in centrul Parisului (poate ati vazut, in alta emisiune, On n’est pas couché, „salutul romanesc”: mana intinsa insotita de „donnez-moi, s’il vous plaît”. Sau, la radio, un umorist care spunea despre actritele romance premiate la Cannes: „este singura data cand un roman obtine ceva fara sa il fure”).
Ce vreau sa spun este ca, în viata cotidiana, cand esti intrebat de unde vine „micul accent” si raspunzi „Romania”, obtii, de exemplu : „Aaah”, „A, da? Dupa fata, nu se pare” (!?), „Si cum de aveti pasaport francez?”, „Atentie, vine, ascundeti portofelele” (o gluma, sigur, dar eu nu am furat pe nimeni, pentru studii si diplome am muncit pe branci, iar la serviciu lucrez cat trei). De curand am lucrat cu Italieni care avusesera probleme de furt cu un grup de Romi, s-au schimbat la fata cand au aflat ca veneam din Romania.
Cinstiti, hoti, cersetori, pentru majoritatea celor de aici toti sunt in aceeasi oala si acest umor care vehiculeaza exclusiv stereotipurile despre care vorbeam contribuie la constituirea unui cliseu in mintea celor care se multumesc cu o „informatie” pre-mestecata.
P.S. din graba am scris „cersitor” si „sterotipuri”, rectific, désolé.