(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)
Acea studentă din fața mea era dezamăgită că eram dezamăgit din cauza ei, la acel curs. Avusese de făcut ceva simplu: să sune o persoană publică (nu spun care), pentru a-i pune cîteva întrebări. Totul pentru o publicație 
pentru facultate, internă, care nu ar fi văzut ochii publicului decît pe bucăți, online. Dar ea mi-a spus că „i-a fost rușine”, că se temea de „ce-ar fi zis omul ăla” și că era aproape sigură că „nu va răspunde”.
I-am servit atunci argumentul Corneliu Vadim Tudor: să-și închipuie că este în fața personajului respectiv și tocmai o ia peste picior și o insultă, așa cum îi era obiceiul, în timp ce ea îi pune întrebări despre sursa averii sale și perioada în care era unul dintre cîntătorii cuplului Ceaușescu. Cum ar fi rezistat urii spumante a Tribunului? Cum ar fi făcut atunci să obțină măcar un răspuns, dacă nu putea acum să sune o blajină vedetă?
Nu știu dacă asta a determinat-o decisiv să-l sune pe acel om, dar la cursul următor a venit și mi-a spus:
Dom’ profesor (mda, să trecem peste asta), acum sunt pregătită pentru Corneliu Vadim Tudor!
Deci da, CVT a fost util, l-am folosit ca material didactic. Dar nu-mi voi aduce aminte de el, ci de „argumentul CVT” folosit odată în cariera mea apusă de prof de facultate.