(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)

Ei ne-au adus. Ne-au adus chiar la centrală. Ne-au dat un halat alb și o căciuliță albă. O mască de tifon. Am curățat teritoriul. O zi scormoneam, căutam pe jos, o zi deasupra, pe acoperișul reactorului. Peste tot cu lopata. Cei care erau urcați sus erau numiți „berze“. Roboții nu rezistau, tehnica înnebunise. Iar noi munceam. Se întâmpla să ne curgă sânge din urechi, din nas. Ne mânca pe gât. Ochii ne lăcrimau. Mereu se auzea un sunet monoton în urechi. Voiam să bem, dar nu aveam chef. Educația fizică era interzisă, să nu inspirăm degeaba radiații. Dar la muncă mergeam în camioane descoperite.
Dar am muncit bine. Și ne-am mândrit foarte tare cu asta.

(„Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor” de Svetlana Aleksievici)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.