(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)
Poate nu ați auzit de Diana Negroiu. Nici eu nu o cunoșteam, dar o prietenă mi-a arătat niște poezii de-ale ei, pe contul ei de Instagram. Mi-a plăcut sunetul proaspăt, aerul urban, franchețea, inspirația din viața ei proprie și din observațiile citadine. Pe alocuri, versurile Dianei mi-au adus aminte de Mircea Dinescu și Nichita Stănescu.
Cine este Diana Negroiu? Pe Instagram își mai spune ElvireDuNoir și un alter ego al ei este Junkie Barbie. O poți găsi și cu numele Diana Vergani. Este o tânără scriitoare care-și caută drumul, cu studii muzicale și spirit de București.
De ce “Moartea de la parter”? Când am citit titlul, mi-am adus aminte de “Moartea citește ziarul”, volumul lui Dinescu. Titlul Dianei se potrivește cu stilul un pic depresiv al unora dintre poemele ei. E bine să ai o anumită stare de spirit când citești versurile ei – unele dintre ele evocă moartea, sfârșitul în diverse ipostaze. Dar titlul are o explicație mult mai directă:
îmi amintesc, acum vreo 4, 6 ani,
îmi tot ieșeau în drum niște țigani
și îmi strigau de fiecare dată
ți-e frică și de umbra ta,
ești ca și moartă
apoi am mai crescut puțin,
aveam și cearcăne adânci
și tot așa, pe-afară, niște țânci
îmi tot strigau așa lejer
uite-o pe moartea de la parter […]
sau
o să mor tristă ca noaptea şi fără pisică
n-o să fiu nicicând mamă şi nici bunică
când eram mică, copiii de la bloc mă strigau moartea de la 5
acum m-am mutat la parter şi îi bântui şi-acum fix de aici
ce poate fi mai misterios, mai măreț şi mai cert decât moartea?
eu încă din copilărie mi-am jucat cartea.
Volumul are câteva teme pregnante:
- copilăria
- moartea
- dragostea
- familia
- memoria
- absurdul cotidian
Toate sunt scrise cu un ton confesiv, jucăuș, autoironic. Dar o temă care pare că-i este Dianei dragă este tatăl, pe care l-a iubit și l-a apreciat.
tata mi-a dat de mâncare
si când mergea, supărat pe mine, la culcare, tata mi-a dat să mănânc
și când nu m-am ţinut de cuvânt
sau
tata ne-a arătat mereu artişti
nu contează că erau cântăreți sau caricaturişti
tata nu s-a dus niciodată la radio
unde l-au chemat ca să-și recite poeziile
tata şi-a sacrificat toată viața
dându-ne fratelui meu şi mie de la sfaturi la materială bogăţie
tată, eu sunt fiica ta ruptă dintr-o poezie
Poeziile despre tată mi-au adus aminte de „Noduri și semne” al lui Nichita Stănescu, dar cu o simplitate și un limbaj direct, ce contrazic stilul impenetrabil al lui Stănescu.
Poemele Dianei Negroiu sunt o dovadă vie că ironia fină, tandrețea duioasă și absurdul domestic pot conviețui sub același acoperiș al sensibilității.
Poezia „Când mă fac mare” amintește de Dinescu prin folosirea ironiei și a detaliilor casnice („zeul blând” spălat în „clăbuci de șampon”) – un fel de desacralizare blândă a transcendentului în favoarea unei vieți cu miros de balsam de rufe. În „Ce-ai vrea să faci…”, stilul glumeț și ludic al întrebărilor amintește vag de spiritul jovial și retoric al lui Dinescu, dar fără ostentația sa pamfletară.
Diana se simte bine în teritoriul oralității: pare că scrie cu vocea, nu doar cu pixul. Se joacă cu ritmul și cuvintele ca într-o conversație între prieteni, unde umorul se împletește cu melancolia („o să mor tristă ca noaptea și fără pisică”).
„Științifico-sentimental” devine o autodefinire perfectă – un melanj de luciditate și duioșie, marca unei generații ce nu-și mai permite să fie solemnă fără un strop de sarcasm:
Da! Şi când stau aşa şi tac
Şi peste margine privesc
Mă pot numi-ntr-un singur hal:
Ştiinţifico-sentimental
Și pentru că vorbeam de pisică, iată o scurtă odă la adresa felinei care a acaparat căminul poetei:
pisica mea e designerul de apartament
mi-a gheruit braţele canapelei,
atent lasă smocuri de păr în fiecare colț de casă
mai găseşti şi câte-o gheară căzută pe masă
tu dacă faci patul, ea îl răscoleşte
dacă îi dai să mănânce bobițe, vrea peşte
dar să revenim la casă,
o îmbracă pe toată în puf alb şi gri
de te iau bătăile inimii
plasele de la fereastră sunt găurite
ieşirile, numai de ea gândite
De ce aș recomanda poeziile Dianei Negroiu?
Pentru că au acel ceva care te face să rămâi pe gânduri chiar și după ce ai zâmbit. Diana scrie ca și cum te-ar trage deoparte la o cafea sau o țigară și ți-ar spune poeziile în șoaptă sau în râs. N-are solemnitatea greoaie a poeziei pompoase — e vie, directă, tandră și ironic-lucidă.
Junkie Barbie scrie despre părinți, dragoste, moarte și incertitudine fără să dramatizeze, dar cu o delicatețe care frânge. Poemele ei sunt ideale pentru cititorii care „nu prea citesc poezie”, ele nu cer referințe literare sau dicționare, ci curg firesc și te prind exact acolo unde ești — cu umor, cu nostalgie, cu întrebări despre viață.
Cartea “Moartea de la parter” a fost editată de Diana Negroiu în sistem self-publishing. Dacă vrei un exemplar, scrie-i pe Instagram. Nu are un preț fix, îi poți oferi autoarei cât crezi de cuviință.