Ziare româneşti exclusiv pe Internet? Nu prea cred! 6

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Cînd am auzit anunţurile a vreo două ziare tipărite conform cărora renunţă la varianta print şi vor apărea exclusiv online, am avut un rictus. Nu înţeleg nici în ruptul capului cum pot ziarele de al căror nume publicul aproape uitase să mizeze pe prezenţa online, din moment ce au mari probleme de management, de politică redacţională şi mai ales de scriitură pentru online.

Numai dacă locuieşti într-o peşteră fără acces la Internet poţi ignora ce se întîmplă în UE şi în restul lumii: ziarele care renunţă la ediţia tipărită au un plan foarte clar de promovare a prezenţei online, sunt autodidacte şi scriu pentru public. A, ba chiar reporterii lor se mai şi mişcă din birouri şi fac, ghici ce, jurnalism! Iată cîteva probleme care fac distanţa destul de mare de la „trecem pe online” la realizarea planului.

Obstacolele online-ul pentru români

1. O scriitură diferită. Nu mai poţi arunca imense bucăţi de text fără intertitluri pe ecran cum făceai la ziarul pe hîrtie, asta se ştie din anii 90. Citarea surselor îşi schimbă forma şi selectarea citatelor se face după alte criterii. Background-ul este de multe ori lăsat în griija link-urilor interne şi externe.
2. Apar noi elemente de deontologie. Trebuie să ai anumite standarde în cap pentru a decide dacă e bine sau nu să dai link spre acele organizaţii neonaziste de care vorbeşti în articol şi pentru a şti ce impact are preluarea pe site a unui clip video cu accente porno.
3. Elementele multimedia. Nu ai doar text, trebuie să te gîndeşti întotdeauna şi la elementele foto, video şi sunet. Aici apare celebrul jurnalist universal care va şti să scrie, să facă poze bune, să înregistreze video şi mai ales să prelucreze tot acest material. Într-un timp rezonabil.
4. Reorganizarea redacţiei. Sunt adeptul redacţiei delocalizate. Adio sediu, adio cafele şi ţigări cu colegii. Lucrezi de la faţa locului sau de acasă sau de pe stradă. Asta înseamnă dotare tehnică şi un stil de lucru flexibil.
5. Inovaţii în formă şi conţinut. Nişele sunt nennumărate în presa online. Voi intra pe site-ul X pentru că ştiu că acolo găsesc ştiri despre media serioase, pe site-ul Y pentru că este un tabloid al informaţiilor din domeniu, pe site-ul Z pentru că acolo am întotdeauna infografii care mă ajută să înţeleg mai bine subiectul.
6. Personalizarea conţinutului. Contul de membru al cititorului nu trebuie să se limiteze la posibilitatea de a publica unele comentarii la articole şi la a fi întîmpinat pe site cu „Bine ai venit, Gigel!”. Cititorul trebuie să aibă impresia că numai lui i se adresează site-ul, că numai la el s-a gîndit acel redactor care a scris exact despre lucrurile care-l interesează pe Gigel.
7. Jurnalism cetăţenesc cu adevărat. Nu doar postarea comentariilor de către public, ci posibilitatea ca cititorii să contribuie la conţinut prin adnotări, suplimente audio, foto şi video. Da, jurnalism 2.0 sună bine, dar punerea lui în practică ne omoară în România.

Reţeta

Dincolo de implicaţiile financiare, mi se pare simplă: 10 tineri dezgheţaţi, cu studii în jurnalism, care ştiu să scrie corect româneşte şi au cît de cît talent, care ştiu să lucreze de oriunde cu laptop-ul, camera foto cu funcţie video şi cu Windows Movie Maker şi Adobe Photoshop. Un mic training de cîteva zile n-ar strica (uite, eu iau puţin pe oră).

Dar poate sunt un naiv şi nu înţeleg nimic din vorbele mari ale şefilor de publicaţii şi ale analiştilor cu firme de consiliere în industria comunicării. Acum mă întorc să mai rîd o porţie despre faptul că Ziua a anunţat că va exista exclusiv pe net.