Să ne grăbim spre case, să ne conectăm 1

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)

În viziunea mea, viaţa online are sens dacă este îmbinată armonios cu cea „reală”. De fapt, ambele vieţi sunt reale, indiferent de mediul în care sunt trăite. Însă natura biologică a omului presupune instincte, reflexe, exteriorizări, comunicare verbală etc., adică aspecte care sunt făţişe în viaţa offline.

Se vorbeşte astăzi despre „singurătate în comun”, în contextul socializării prin noile tehnologii, dar este o noţiune care nu a apărut ca urmare a dezvoltării tehnologiilor informaţiei şi comunicării. Se pare că o persoană introvertită va fi extrovertită online, ceea ce nu poate decît să contribuie la închiderea în sine în viaţa reală, nicidecum la o schimbare miraculoasă a personalităţii.

Ajută Internetul la dezvoltarea personală? Da, dacă există deja resurse în acest sens în fiinţa offline. Internetul nu poate crea fiinţă acolo unde ea nu există, poate doar augmenta caracteristici care deja existau.

Ne grăbim spre case ca să ne conectăm, alergăm să deschidem messengerele, facebookurile, twitterele şi mailurile. O frenezie a prezenţei online, în mare parte netrecută prin filtrul vieţii „adevărate”. Cît mai multe poze în profil, cît mai multe „brb-uri”, cît mai multe powerpoint-uri ataşate, mass-uri, ping-uri, poke-uri, buzz-uri. O persoană săracă spiritual în offline va fi seacă în online. Oricîte studii am face, oricîte statistici am găsi, e puţin probabil ca o persoană needucată, incultă, dominată de stereotipuri şi prejudecăţi să găsească mîntuirea în Internet.

Ideal ar fi să alergăm spre case pentru a ne regăsi familia, prietenii, iubitul sau iubita. Online-ul să ne fie sprijinul, nu substitutul. Fiinţa să ne rămînă într-o proporţie foarte mare cea cu organe, cu vulnerabilităţi, cu defecte. Online-ul să ne fie doar accesoriul, ochelarii bionici, cerceii, bastonul. Un adaos pentru omul modern, nu un substitut pentru umanitate.

Dar nu e aşa, ne îndreptăm conştient în direcţia opusă. Încet, încet…