(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)
M-aş fi trezit de dimineaţă, pentru a mă pregăti de defilarea obligatorie, omagiu adus conducătorilor noştri. Mama mi-ar fi pregătit micul-dejun: ceai de tei (cu flori de tei de la ţară, adunate de tataia şi uscate pe ziar în camera de oaspeţi), o felie de pîine (din porţia mea de jumătate de franzelă pe zi) cu margarină (scoasă de mult din frigider, ca să se înmoaie) şi gem (făcut de mamaia, tot la ţară), poate biscuiţi şi poate (doamne ajută!) o felie-două de salam cu multe cercuri albe de grăsime care rămîne pe degete.
M-aş fi spălat cît de cît cu apă rece pe corp (da, e 23 august, dar e ziua de NU la apa caldă) şi m-aş fi îmbrăcat cu uniforma pionierească din plastic (acel plastic care te face să mori de căldură în august). Pe cămaşă aş fi atîrnat insignele, tresele şi şnururile, semne de recunoaştere a valorii mele de pionier devotat patriei.
Aş fi mers pe jos pînă la şcoală, unde tovarăşa dirigintă ne-ar fi ordonat frumos în grupuri compacte şi ne-ar fi dotat cu pancarte din polistiren, prinse în furci de metal. Ne-am fi îndreptat spre Piaţa Dacia din Buzău sau poate la Poiana Pinului. Se va filma, trebuie să zîmbim. Nu trebuie să ne abatem de la lozincile scrise pe foile distribuite pionierilor şefilor de detaşamente şi de unităţi.
Am fi stat în soare vreo două ore, pentru a aştepta startul, timp în care ne-am fi povestit unul altuia vreun film recent văzut pe video. Apoi tot în soare alte cîteva ore, executînd din mîini, picioare şi zîmbet gesturile patriotice regulamentare, pe fond muzical, spre bucuria camerelor de luat vederi de la televiziune (unica televiziune).
Părinţii m-ar fi anunţat că după defilarea lor (ei cu colegii de la muncă) şi a mea ar fi trebuit să ne întoarcem repejor acasă, pentru a face un grătar cu vecinii de la parter. Ei aveau acces la terasa de deasupra celor două restaurante de la baza blocului, aşa că grătarul nu s-ar fi văzut din stradă.
Am mîncat friptură. Tata a învîrtit carnea pe cuptor cu furca de metal de la pancarte (a luat una acasă ca amintire). Am mîncat şi cartofi prăjiţi. Am băut un Pepsi la 250 ml, pus deoparte de ceva timp de ai mei (au făcut rost de el pentru că aveau cunoştinţe la cele două restaurante).
A fost frumos de 23 august. Iliescu trăieşte.
Absolut superb finalul (ultima propoziție) :)).
Nu era ușoară viața, dar acum pare interesantă. Peste ani, poveștile astea vor fi cam singurele amintiri de atunci, si măcar pentru asta, unii se pot considera norocoși.