(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 13 min)
„Cetăţenii acestei ţări merită mai mult decât un statut
de rang secund, decât postura stânjenitoare de rudă săracă
a Vestului către care ne tot uităm cu jind de un sfert de secol.
A venit timpul ca valorile performanței să fie puse în acțiune
tocmai pentru ca aspirațiile de atâta amar de timp
să se transforme, în sfârşit, în realități palpabile:
stabilitate economică, bunăstare şi certitudinea
că ne-am înscris, pas cu pas, pe drumul care trebuie.”
Cartea „Pas cu pas“ de Klaus Iohannis ar putea fi catalogată drept o carte motivațională și inspirațională. Dacă ar fi să nu folosesc însă cuvinte mari, aș spune că este pur și simplu un text optimist. Volumul vorbește despre o parte din viața unui om: copilăria, educația, ascensiunea pe scena civică și politică.
Un stil armonios
Textul este ușor de parcurs, pentru că urmează stilul molcom cu care ne-a obișnuit Iohannis. Frazele sunt scurte, informative, fără prea multă emoție, aproape matematic construite. Capitolele cărții nu sunt neapărat cronologice, ci tematice, deci nu putem spune că este neapărat o autobiografie. Intertitlurile sunt adesea reveniri asupra unor teme dragi autorului:
- relația cu orașul Sibiu și realizările din timpul mandatelor de primar
- implicarea în Partidul Național Liberal
- ascensiunea către candidatura la președinție
- planul pentru țară
Atunci cînd citești „Pas cu pas“, nu poți să nu te gîndești că este scrisă de omul care a devenit președintele României. Dacă am judeca volumul la rece, observăm mai ales spiritul cerebral al autorului. El face aprecieri uneori dure la ceea ce observă în jur, laudă faptele care-i plac, se referă la propriile realizări cu mîndrie. Totul este însă argumentat, totul este echilibrat. Atunci cînd critică, Iohannis lasă totuși o portiță deschisă, ca un gentleman care se teme de excese. Este o carte echilibrată din toate punctele de vedere, inclusiv ca spațiu acordat subiectelor predilecte.
Sibiul
Acest oraș este aproape un personaj al cărții. Este locul în care Iohannis s-a format, s-a educat, s-a implicat civic și politic și pe care l-a condus timp de 14 ani. Efuziunile față de Sibiu sunt singurele urme de emoție din carte. Autorul vorbește despre oraș din toate punctele de vedere și analizează toate schimbările prin care a trecut urbea datorită lui și echipelor cu care a lucrat.
Este oraşul pe care am putut să-l observ în tot ceea ce are mai ofertant, mai promiţător şi să-l schimb după măsura potenţialului său. A fost un privilegiu, poate cel mai mare privilegiu pe care cariera mi l-a înlesnit până acum.
Cînd vorbește despre Sibiu, autorul amintește și de familia lui. Dar să nu vă așteptați la o saga, la „Amintiri din copilărie“ în varianta săsească, nici la drame familiale sau la vreun conflict psihanalitic cu vreun tată dur. Pur și simplu, Iohannis se simte dator să ofere un mic tribut celor care l-au crescut. Educația și cariera lui au fost construite de el însuși și el ține să precizeze asta în repetate rînduri de-a lungul cărții.
Părinţii mei au fost oameni simpli, fără funcţii: mama a fost soră medicală, fără apartenenţă politică, iar tata a fost tehnician la o întreprindere. Îmi amintesc cele două încăperi, în care am locuit o perioadă, dintr-o casă care mai există şi astăzi, pe strada Papiu Ilarian colţ cu tipografilor. Stăteam împreună cu mama, tata, sora mea, Krista (cu patru ani mai mică decât mine), şi bunicii.
Ai mei nu au fost deosebit de stricţi sau de severi. Nici nu aş lega atitudinea lor şi valorile pe care ni le-au transmis nouă, copiilor, de o moştenire etnică deosebită. Nu cred în aşa ceva. Cred că fiecare individ este unic în felul său şi că astfel de calităţi se capătă mai degrabă prin educaţie decât prin moştenire.
Nici soției sale, Carmen, nu-i dedică un spațiu larg, însă povestește pe scurt cum a cunoscut-o, ce înseamnă pentru el un cuplu și că l-a susținut întotdeauna în tot ce a realizat.
Educația pentru că trebuie
Ca etnic german, Iohannis a avut parte de educație de nivel ceva mai bun decît a majorității copiilor. De fiecare dată el a fost însă critic la adresa noțiunilor care i-au fost transmise. Pe parcursul școlii primare, generale și în liceu, a fost un elev disciplinat. A început să-i placă fizica, dar nu se simte o pasiune exacerbată nici cînd vorbește despre acest domeniu. Finalmente, Klaus Iohannis a învățat pentru că TREBUIA să facă asta și a învățat bine pentru că tot ce i se cerea i s-a părut ușor. Se pare însă că el voia mai mult de atît.
Despre facultate:
Nivelul a fost foarte diferit, de la profesor la profesor: mulţi erau blazaţi, şi pe atunci, alţii aveau grade prea mari pentru cât reuşiseră să realizeze, mulţi veneau pur şi simplu şi copiau de pe foaie pe tablă. La astfel de profesori am stat de fiecare dată o oră, apoi nu m-au mai văzut decât la examen.
Despre perioada stagiului militar, nu are prea multe de spus, dar pune acest tip de „educație“ în raport cu rigoarea:
Eu pot să accept foarte uşor disciplina dacă înţeleg sensul din spatele ei. însă disciplina aceea era un nonsens total. De fapt, nu cred că a fost complet greşit ca un bărbat să fie pus să înveţe lucruri care, altfel, nu l-ar fi interesat. De regulă, nimeni nu învaţă ceva din experienţe plăcute sau facile. omul învaţă mai degrabă din eşecuri şi din perioadele dificile, grele.
Și ca profesor și-a făcut bine treaba. După ce a devenit primar, a sprijinit din toate puterile proiectele educaționale din Sibiu. Ca președinte, el promite că va face în continuare acest lucru, fără a neglija „cetățeanul de rînd“ (sintagmă care se regăsește des în carte).
Dacă este să numesc o singură stare care s-a insinuat temeinic în mine în anii care au urmat imediat după revoluţie, aceea ar fi dezamăgirea: ca dascăl, eram total nemulţumit de tot ceea ce a urmat, pentru că eram foarte prost plătiţi. Cu toate acestea, nu m-am înscris în niciun sindicat. nu am considerat că este o formă de implicare potrivită pentru mine. Mi-am formulat nemulţumirile între prieteni.
Suntem obișnuiți cu haosul, cu neînțelegerile, suntem grăbiți, lipsiți de obicei de emoții. La unele din aceste dereglaje au contribuit cu vîrf și îndesat cei care ne-au condus după Revoluție. Iohannis oferă încredere, speranță, schimbare. Cam acestea sunt ideile conducătoare ale cărții, formulate cu ingenuitate, în cuvinte potrivite, în fraze calculate.
Cîteva citate
În anumite cazuri importante, decizia consensuală este binevenită şi garantează succesul, dar, ca o regulă generală, nu cred despre consens că poate să funcţioneze în politică.
Mă consider mai degrabă modernist decât tradiţionalist, dar nu-mi este greu deloc să comunic cu persoanele mai conservatoare ori mai tradiţionaliste. Faptul că pot să comunic cu oricine reprezintă unul dintre atuurile mele.
Faptul că soţia mea este româncă arată, o dată în plus, că mă consider acasă în românia şi că fac parte din acest popor şi din această comunitate.
Modelul persoanei care conduce o instituţie este preluat destul de repede de către subaltern. Nu este nimic sofisticat la mijloc.
Dacă aş da timpul înapoi, aş avea deja trei priorităţi, înainte de a mă apuca de lucru: analiza pe resurse şi posibilităţi, importanţa unei abordări integrate şi importanţa unei viziuni. Uitându-mă în urmă, aş putea spune că sunt chiar trei principii câştigătoare, indiferent ce vrei să construieşti.
Avem nevoie de un mare muzeu naţional care să prezinte ororile comunismului, un altul care să vorbească despre acelea ale regimului antonescian, două instituţii care să inspire proiecte educaţionale mari, să inspire teme privind diversitatea, nevoia de toleranţă, de responsabilitate civică. De prea multe ori am arătat că nu am învăţat nimic din istorie, deci nu ne mai putem permite să ignorăm lecţiile trecutului.
Tinerii sunt o ţintă predilectă pentru mine: sunt viitorul României. Sunt grupul pe care mă concentrez cel mai mult, din două motive: sunt oameni care vor să schimbe lucrurile — au energia să facă asta — şi sunt generația care, dacă vrem să schimbăm România, va face această schimbare. Generația mea sau a celor care au intrat mai repede în politică poate, eventual, să înceapă o nouă abordare, dar punerea ei în practică nu mai aparţine generației mele, ci generației tinere. Din aceste două motive cred că este foarte important nu numai să îi atragem la vot, ci şi să-i atragem în dezvoltarea României.
Ţara noastră se află într-o fază a democraţiei în care fiecare comunitate are impresia că ştie ce are de făcut, că nu are nevoie de alţii şi că îşi rezolvă singură problemele. Este o fază pe care o vom depăşi şi vom învăţa şi valoarea colaborării între comunităţi.
Preşedintele autentic fie îi convinge pe oameni de viziunea sa, fie adună specialişti, activişti, oameni dornici de implicare şi îi pune să găsească împreună soluţii pentru diferite probleme sau să elaboreze politici publice pentru rezolvarea unor probleme. Nu cred că există abordări alternative.
Cartea care revine
Datorită faptului că a transformat Sibiul într-un oraș european, autorul consideră că poate face acest lucru și la nivel național. Evident, nu singur, ci înconjurat de profesioniști. Trăim încă euforia schimbării politice din țara noastră și este posibil să confundăm volumul cu un text mesianic. Însă este clar că aveam nevoie de o gură de aer și această schimbare este imposibil de acum să se mai traducă într-o dezamăgire de calibrul celor trăite după alte alegeri prezidențiale din istoria post-decembristă.
Editura a anunțat că va scoate o ediție nouă a cărții anul viitor și aceasta va cuprinde pagini noi despre primele constatări ale autorului devenit acum președinte (și sper ca ediția a doua să beneficieze de o corectură mai profesionistă). Dar, la vreo doi ani după ce ați citit cartea „Pas cu pas“ de Klaus Iohannis, este bine să o scoateți din nou din raft și să o mai parcurgeți o dată. Ca și cum ai reciti o carte dragă din copilărie atunci cînd ai devenit adult.
Cumpărați cartea de la: