Manneken Pis, Bruxelles şi Bucureşti 3

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)

Săptămîna trecută, a fost Festivalul Filmului Belgian. O selecţie destul de bună, deşi, atunci cînd urmează în program o comedie belgiană, nu te aştepta să rîzi prosteşte, ca în cazul comediilor stereotipe americane.

Mi-a plăcut HOP pentru că m-a ţinut atent la ecran tot timpul şi pentru că tratează altfel un subiect actual pentru Belgia – emigraţia.

Nici Ça rend heureux nu a fost rău, deşi e puţin aiuritoare povestea unui tip care vrea să facă un film despre cum un tip face un film. Toate astea… într-un film!

A treia producţie vizionată a fost documentarul Manneken Pis, l’enfant qui pleut. Te-ai fi aşteptat la un documentar sobru despre povestea micuţului din bronz din centrul Bruxelles-ului, care face pipi de cîteva sute de ani. A fost vorba de un fel de docudramă, cu un mod de filmare deosebit, care încearcă să identifice, prin intermediul mai multor personaje care au diverse roluri în oraş, care este simbolul capitalei Belgiei şi dacă bruxellezii se simt mîndri de locul în care trăiesc. Liric pe alocuri, mie mi-a transmis ceva din spiritul micului oraş supranumit „buricul Europei”:

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de Le Huitieme Jour şi l-am revăzut acasă.

Ideea de a face zile tematice la Institutul Francez este foarte bună şi văd că organizatorii menţin un ritm constant al evenimentelor. Sala Elvire Popesco nu este plină niciodată, dar sunt destui spectatori interesaţi de aceste nişe cinematografice francofone. Mă bucur că această sală rezistă, că este o oază de civilizaţie, în comparaţie cu sălile din mall-uri pline de popcorn şi grobieni.

Foto: http://www.manneken-pis.be