(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)
Îl chema Ion Ion, ce vreți mai românesc de atît? Ghici care-i era prenumele și care numele :-) Un bărbat mic de înălțime și slab, dar energic și hotărît. Se îmbrăca mereu gros, ca în război. Îi plăcea să aibă totul securizat: pantalonul prins cu ac de siguranță cînd mergea cu bicicleta, coasa și secera bine strînse de căruțul cu care urma să transporte porumbul sau fasolea, sacoșa de rafie cu de-ale gurii bine strînsă la gît.
Își începea ziua de muncă pe la 5 dimineața. Hrănea animalele din curte, își prăjea o bucată de carne și dădea pe gît o țuică. Își umplea buzunarele cu covrigi și cîrnați de Pleșcoi, pentru că ziua de muncă era lungă. Se întorcea de la cîmp seara tîrziu, dar ziua nu se încheia atunci. Din nou pe la animale, prin curte…
În casă, îi plăcea să se uite la televizor dacă era ceva interesant. Îi plăceau Tezaur folcloric, teatrul pentru televiziune, uneori jurnalele de știri. Televizorul era somniferul lui natural.
Pe bicicletele lui am învățat eu singur să pedalez. Pegasul și Tohanul îmi erau prietene, le reparam și le ajustam zilnic. Tohanul era bicicleta de mers pe distanțe lungi, Pegasul era pentru toate zilele, de aia se mai supăra uneori cînd încurcam bicicletele.
Rîdea rar, dar îi plăcea să aibă mulți oameni în jur de Sf. Ion sau de alte sărbători. Punea pe masă mîncare și băutură făcute de el și de mamaia și eu puneam muzică populară la pick-up. Maria Dragomiroiu era preferata lui, dar își amintea și de momentul cînd Irina Loghin și Benone Sinulescu opriseră la crama unde lucra el, pentru a se aproviziona.
De Sf. Ion, prima grijă era să meargă la biserică foarte de dimineață. Era un fel de dascăl voluntar și preotul se baza pe el. De aia am apucat eu de multe ori să bat toaca și să trag clopotele alături de el. Apoi, acasă, primea oaspeții. Cheful dura pînă seara și era mulțumit că i-au trecut mulți pragul de ziua lui onomastică.
Tataia era peste tot și le făcea pe toate. Ne bazam cu toții pe el și mai ales mamaia care a suferit foarte mult după ce el a murit. Dar bănuiesc că asta e povestea tuturor tatailor de pe lumea asta, nu-i așa?
povestea tataiei mele (n-am găsit alt genitiv…) e altfel. nu neapărat bună. dar povestea bunicului, da.
la noi în zonă se obişnuieşte ca unul dintre bunici să fie tataie, iar celălalt, bunic.
Dacă e o poveste, trebuie să o spui, oricum ar fi tataia/bunicul.
Cea mai drăguţă postare de pe blog… interesantă, simplă şi emoţionantă!! toţi bunicii sunt de poveste..doar că o parte dintre noi realizează în timp util, iar o altă parte poate apreciază puţin mai târziu. Bunicii mei au decedat de multă vreme …dar amintirile multe/puţine sunt stocate serios în memorie; bineînţeles că ele sunt sursa vie a poveştirilor amuzante pe care le am cu fratele şi sora mea ori de câte ori facem şezătoare acasă :))…liniştită şi frumoasă perioadă!!!!
Foarte asemanatoare povestea asta cu cea a bunicului meu (in partea aia de prut, nu se zice tataie, ci, eventual tatuca sau tâca :) ).
Pacat ca nepotii nostri n-o sa mai aiba astfel de amintiri despre tataie al lor. Barbatii de astazi nu mai sunt atât de preocupaţi de familie şi nu le place să se simtă responsabili. Tataie modern este un moşulică transpirat care sta toata ziua la televizor, în weekend îşi face cumpărăturile cu paporniţa de la piaţă şi mai merge din când în când la bodega din cartier să bea „cu băieţii” un cinzeac…
Ce bicicletă? Ce animale? Ce coasă? … Dan Diaconescu, Domnule!