Amintiri din comunism: Dragii mei viermi 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Ronțăitul lor se auzea mai ales după-amiaza, cînd mamaia și tataia erau la cîmp și eu îmi făceam temele în casă, după care trăgeam un pui de somn. Se mai auzea noaptea tîrziu, chiar dacă ne despărțeau două uși. Ei aveau dinți mici, dar erau atît de mulți încît aguzii din curte abia făceau față.

Primeam în fiecare an viermi de mătase. Îi aducea mamaia acasă, într-o cutie, de la grădinița din sat. Acolo se distribuiau oamenilor și o bună parte dintre limbricii ăia rămînea chiar în grădiniță, pentru creștere. Erau mici și urîți, dar nu mi-a fost niciodată scîrbă de ei. Urma un proces migălos de hrănire a lor și, într-un fel, erau și ai mei, trebuia să am grijă să aibă mereu hrană. Asta mă făcea să-mi fie dragi.

Aguzii cei de toate zilele

Aguzii au fost mereu locurile mele preferate din curte. Mă cățăram în ei și stăteam ore în șir acolo. Era unul în colțul curții din spate, lîngă cotețul porcului, care avea cîteva ramuri ce formau un scăunel comod. Legam o cană de metal cu sîrmă, o agățam de o creangă și o umpleam cu agude. Apoi mîncam din cană pînă mă făceam violet în jurul gurii și pe limbă. Mă curățam cu sare de lămîie seara tîrziu, la cișmea.

De aia îmi plăceau viermii de mătase: urcam în agud să strîng frunze pentru ei și mai băgam pe sub fălci agude. Trebuia să umplu vreo două plase de doi lei cu frunze, să le ajungă măcar o zi. Uneori, mai veneau copii din sat să ia de la noi frunze de agud și era o hărmălaie care-mi umplea ziua de bucurie.

Erau fomiști rău. Mamaia îi punea pe niște ziare în camera din mijloc. Îi acopeream cu frunze și-mi plăcea să stau puțin să mă uit cum ieșeau prin ele, făcîndu-și cărare cu fălcile. Apoi intrau iar în frunză și iar ieșeau la suprafață, ca atunci cînd coși, pe față și pe dos.

Creșteau destul de repede și la un moment începea micul coșmar: începeau să plece de pe masă. Se suiau pe pereții camerei, pe pat, pe tablouri, nu se sinchiseau nici de icoana cu Iisus răstignit și nici de portretul foto cu fostul preot al satului. Trebuia să fim cu băgare de seamă cînd deschideam ușa, ca să nu strivim vreun ciudățel cu mulți dinți. Bănuiesc că ni-i dădeau numărați și nu puteam raporta că unii au dispărut în misiune.

Transformarea și părăsirea casei

Partea cea mai interesantă era începutul metamorfozei. Urîții viermi, acum grăsuți și moi, se înveleau într-o iță și deveneau coconi. Gogoșile de mătase albă erau peste tot, ziceai că a nins în cameră cu fulgi mari de zăpadă. Era liniște de atunci încolo, gata cu ronțăitul! Era momentul să adunăm gogoșile și să le predăm autorităților mătăsoase. Știu că alți oameni din sat trăgeau și firele din coconi, printr-un proces ce implica omorîrea viermilor din interior prin fierbere și unirea ițelor pînă formau ghemotoace de mătase. Dar noi n-am trecut prin asta.

Și parcă-mi părea puțin rău că după-amiezile nu-mi mai erau marcate de acel ronțăit fin și constant. Dar cel mai rău mi-a părut întotdeauna că nu i-am văzut niciodată transformați în fluturi. N-am văzut, dar mereu am crezut că minunea asta chiar se întîmplă.

Foto: Daily Kos


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Un gând despre “Amintiri din comunism: Dragii mei viermi

  • gadjodillo

    autorităţile mătăsoase… doamne, ce poet mai eşti.
    George, eu cred că ajungeam la nebuni dacă aş fi avut nişte viermişori zgomotoşi prin casă. aud şi cînd respiră vecinii… prin pereţi de 40 de cm.