(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Îmi plăcea zgomotul tastelor mașinii de scris. Mi-a marcat copilăria, alături de scîrțîitul peniței stiloului chinezesc, mai ales la țară, iarna, cînd era liniște afară și-mi făceam temele la lumina lămpii cu gaz sau a lumînării. Acel țăcănit parcă-mi dădea un ritm al scrierii, parcă mă făcea să merg mai departe, să-mi aștern gîndurile.
Am scris poezii, ca orice adolescent urmaș al lui Eminescu, am încercat cîteva povestiri SF, dar cel mai mult îmi scriam unele notițe pentru școală la mașina de scris.
Mașinile mele
Nu era ușor să cumperi o mașină de scris pe timpul lui Ceașcă. Nu se găseau ușor, iar cele care erau puse în vînzare erau înregistrate cu seria și cu mostră de litere la Securitate. Deci, dacă aveai de gînd să scrii și să multiplici manifeste, Securitatea te putea găsi analizînd modul în care erau încrustate literele în hîrtie.
Da, am scris la mașina de scris și celebrele scrisori pe care trebuia să le trimiți de zece ori, ca să eviți să se abată blestemul asupra ta și a familiei tale. Am scris color, am învățat să montez singur banda cu negru și roșu. Puteai folosi o bandă de mai multe ori, pînă cînd se termina tușul impregnat în bucata de pînză rulată pe un fel de mosor.
Mașinile de scris folosite de mine erau aduse de tata de la serviciu. Avea destul de des de lucru acasă și aducea de obicei o mașină portabilă, într-o valiză ca de laptop ceva mai lat. Am scris însă și la mașini mari, transportabile în niște geamantane.
Cum scriam
Îmi puneam mașina în mijlocul mesei și aveam într-o parte un tenculeț cu coli de scris. Prima coală pe care o introduceam pe tambur, reglajele mașinii, testele, toate astea îmi dădeau o senzație de studiu, de mediu creativ.
Era interesant cînd greșeam, deoarece trebuia să mă gîndesc bine cum să corectez fără să mîzgălesc prea mult. Nu exista atunci pastă corectoare, am găsit abia după revoluție. Încercam să corectez trecînd cu o literă sau mai multe de cîteva ori peste textul vechi, avîd grijă să nu tocesc foarte mult hîrtia. Dacă nu se putea asta, tastam X-uri peste textul greșit.
Învățasem la liceu stenografie și metoda oarbă de dactilografie. Dacă stenografia am folosit-o destul de mult la liceu și în primii ani de facultate, dactilografia oarbă nu s-a lipit de mine, pentru că n-am exersat destul. Adevărul e că, în fară de faptul că trebuia să te uiți numai la foaia de hîrtie, trebuia să ai ceva forță în degete.
A devenit mai ușor totul cînd am pus mîna pe o mașină de scris electrică. Nu trebuia să împingi butoanele decît ușor, făcea ea restul. În plus, avea unele utilități, cum ar fi sublinierea într-un singur pas (la cea veche scriam textul și apoi treceam cu un underscore pe sub textul pe care-l doream subliniat). Pe una electrică, împrumutată de la Issabela, o colegă de grupă, am scris și în anul al doilea de facultate, cînd am stat la cămin, notițele de la cursuri. Aveam niște colecții de notițe foarte rîvnite de colegi, mai ales cînd se apropia sesiunea.
[box type=”info” style=”rounded” border=”full”]Mi-am amintit de toate astea cînd am vizitat Muzeul de Design din Copenhaga. Diverse modele de mașini de scris daneze și nemțești erau lăudate ca exemple de design inovator. Este fascinant cum putem folosi aparatele și instrumentele din jur pentru a crea lucruri care nu au fost. Putem scrie, putem traduce, putem compune… Mașina este acolo, fie că este mașină de scris, laptop, iPad sau un smartphone. Creația este însă numai în noi.
…deocamdată.
George, faci ce faci şi-mi aduci aminte de tinereţe. Şi eu am avut o maşină, am ţinut-o şi în cămin pînă cînd a dispărut (nu mai ştiu cum). Era adusă din Germania de tatăl meu, aşa, într-un transport ciudat cu de toate.
Da, coarda sentimentală se numește :-) Știu mașina ta, o țineai sus pe dulap, printre cărți și castane.
Scrisul rapid degaja si un miros caracteristic. Era cel putin interesant :)
Da… amintiri… într-adevăr era o senzaţie deosebită… Ţin minte ce dureri de degete aveam după câteva ore de scris…
Pe de altă parte… îţi mai aduci aminte că (cel puţin în Bucureşti) trebuia să mergi la miliţie cu ea de vreo două ori pe an (parcă).
De câte ori se ducea tata la ei, venea ceva mai palid şi cu ceva mai multe fire de păr albe… pentru că întotdeauna, pe lângă faptul că luau mulaje de pe toate literele, avea loc şi un mic „interogatoriu”
Doamne, ce fascinată eram de mașinile de scris. Cred că o singură dată am scris cu adevărat pe una, sigur că pe atunci nu le mai folosea nimeni, erau de decor. Eram la mătușa mea la serviciu și se trecuse deja la calculatoare, dar totuși Wooow… Și mai aveam o verișoară care avea tot așa o mașină de scris, era mai sofisticată, tastai mai ușor, însă nu a avut niciodată tuș la ea. Scriam și îmi imaginam foaia cum se îndepărtează de la un capăt la altul, n-am văzut niciodată cuvintele.