(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)
În comunismul meu, trebuia să ne grăbim să ne întoarcem acasă la o anumită oră, dacă eram în vizită sau prin oraș. Nu pentru că nu ne-ar fi plăcut, dar pentru că așteptam un telefon. Expresia asta – „aștept un telefon” – nu mai este folosită astăzi. Nu mai aștepți telefoane, apelurile pot veni oricînd și le poți prelua oriunde te-ai afla, grație micului aparat din buzunar.
Dar iată cîteva amintiri din perioada în care telefonul din casă era un obiect extrem de important, care avea propriul său loc, de obicei pe o măsuță specială (chiar „masă de telefon“ se numea în magazine), așezat elegant pe un milieu sau pe cartea de telefon, cu un carnețel de notițe și un creion alături.
Telefonul cu manivelă
Era cel mai vechi model de telefon pe care-l cunoșteam la acea vreme. Nu mai știu cum de reușiseră bunicii să-l instaleze la țară, dar era util. Alb, cu o manivelă neagră în dreapta. Ca să-l folosești, îl țineai cu mîna stîngă și cu dreapta învîrteai manivela energic. Ridicai imediat receptorul și sperai să-ți răspundă centralista. Dacă nu-ți răspundea, nu auzeai nimic, nu era ton.
După ce-ți răspundea „domnița“, spuneai în ce oraș vrei să vorbești și cu ce număr. Era amuzant că în sate nu trebuia să spui numărul, ci doar numele, ca pe la începuturile telefoniei, cînd agenda era formată din cîteva zeci de abonați.
Închideai și așteptai. Dura foarte mult timp, dacă sunai în alt județ sau, doamne ferește, în străinătate! Mai depindea și de ziua și ora cînd voiai apelul, pentru că centrala avea și ea fișe limitate, nu putea administra foarte multe apeluri simultane.
Te suna centralista după un timp, te întreba dacă tot tu ești și-ți comunica pe un ton metalic:
Aveți legătura cu număul XXXXXX“.
Te puneai pe vorbit și, cam la un minut, domnița te întrerupea:
Vorbiți?“
N-am înțeles niciodată care era sensul acestei verificări… Poate pur și simplu voia și ea să vadă în cît timp îi eliberezi linia, ca să mai beneficieze și alții de minunea telefoniei fixe. La final, centralista îți spunea cît ai vorbit și cît va costa. Costul respectiv se regăsea pe factura lunară, alături de abonament.
Două povești amuzante legate de telefonul cu manivelă:
- Tataia a lucrat o perioadă ca paznic de noapte la IAS-ul din sat (Întreprinderea Agricolă de Stat). Într-o seară, aveam chef de glume și am făcut o comandă de convorbire cu postul de pază de la acea unitate. Centralista m-a sunat după un timp și a stabilit legătura. Tataia se trezise brusc din somn. I-am spus, cu vocea schimbată prin ecranarea gurii cu o batistă, că sunt inspectorul Icsulescu și că-l suspectez că doarme în post. El a încercat să nege, s-a bîlbîit, ce mai, a ieșit bine! Evident că a doua zi dimineață era posomorît cînd i-a povestit bunicii despre apelul telefonic. Am rîs bine atunci.
- Mai dădeau și alții telefoane de la noi, mai ales cînd postul lor telefonic era deranjat. Odată, a venit preotul să sune și, a învîrtit atît de tare manivela aia, încît a rupt-o. A durat un timp pînă ni s-a adus alt telefon. Tot cu manivelă.
O precizare: vă dați seama că telefonistele de atunci erau prețuite de Securitate, pentru că ele puteau asculta întreaga convorbire… Mama a lucrat ca telefonistă (de aici vorbitul ei tare), dar n-am reușit să o trag destul de limbă pe acest subiect.
Telefonul cu disc și aparat de ascultare
Dar ce, credeți că scăpasem de comanda prin centrală doar pentru că aveam disc? Nu! De data asta, ridicai receptorul și apăsai de mai mult ore pe furcă pînă răspundea centralista. Urma procedura normală: îi spuneai cu cine vrei etc.
La un moment dat, s-au schimbat centralele și se puteau efectua apeluri automate! Formai numărul, cu prefix sau fără și răspundea omul direct! Mai delicat era la convorbirile în străinătate, acolo tot prin telefonistă treceai. Deh, trebuia să te verifice totuși înainte Securitatea…
Tata instalase la țară o sonerie la colțul casei. Era foarte utilă, mai ales cînd mamaia și tataia erau cu treburi prin curte și eu hălăduiam prin vie sau prin agud. Cînd începea să sune aia, nu se mai oprea pînă nu răspundeai. Țîrîitul era continuu, fără întreruperi așa cum au soneriile normale. Dar era mare bucurie cînd suna! Alergam prin curte după mamaia sau tataia și-i tîram la telefon. Era legătura cu lumea, puteau fi vești de la părinți!
Altă amintire: aflasem eu de la copiii din fața blocului că poți face telefonul din casă să sune singur. Învîrteai de la cifra 9 sau 0, nu mai țin minte, de cinci ori, dar a cincea oară puneai receptorul la loc înainte ca discul să ajungă la capăt. Într-adevăr, telefonul suna! De aici, o serie de farse cu părinții, pe care ei nu prea le gustau.
Cele două telefoane din casă
Ambii părinți au lucrat la poștă. La acea vreme, instituția se numea PTTR (Poștă – Telegraf – Telefon – Radio), deci avea de-a face cu tot ce ținea de comunicare la acea vreme. Așa se face că aveam în casă mereu două telefoane funcționale – unul pe hol și unul în dormitor. Sunau amîndouă cînd cineva ne apela. Răspundeai la oricare din ele, dar normal că de multe ori mă jucam ridicînd pe ascuns receptorul celui de-al doilea, ca să ascult conversația. Aveam stofă de securist…
Cînd telefonul era ascultat de băieții cu ochi albaștri, auzeai la început un triplu păcănit, semn că a fost activat dispozitivul de ascultare. La noi s-a auzit foarte rar acel semnal, deci eram „curați“ din punctul de vedere al urmăririi. Pacepa spune în „Orizonturi roșii” că, la un moment dat, s-a decis înlocuirea tuturor telefoanelor vechi cu unele noi, care aveau un dispozitiv de ascultare mai performant. Îmi amintesc de acel moment, noul telefon părea mai șmecher, dar evident că am făcut legătura cu ascultarea mult mai tîrziu în viață.
Prin casă mai aveam și tot felul de accesorii – galene, cabluri, receptoare. La un moment dat, am construit un interfon cu două galene și două baterii de 12 V, care funcționa destul de bine. Am făcut niște probe din dormitor în dormitor cu sora mea, dar ne-am plictisit repede și l-am abandonat.
Telefonul cu cuplaj
Ziceam mai sus că puteai răspunde la oricare din cele două telefoane din casă. Cam așa se întîmpla și dacă aveai telefonul cuplat, doar că a doua persoană care răspundea era un vecin. Practic, pe o singură linie telefonică erau două posturi telefonice. Abonamentul costa cu 50% mai puțin pentru fiecare dintre vecini.
- Telefonul suna…
- ambii vecini răspundeau…
- în funcție de cine era la capătul firului, unul dintre vecini închidea
Dacă voia, pentru că putea la fel de bine să rămînă pe linie și să asculte convorbirea. V-ați prins, era o altă metodă ieftină de control al populației.
Puteai face o șmecherie: îți anunțai prietenii să lase să sune de 3 ori, să zicem, apoi să închidă și să sune iar. Așa știai că e pentru tine și răspundeai numai tu. Vecinul cuplat îi anunța pe ai lui să lase să sune de 4 ori, să zicem. Același sistem încă se mai practică la vilele unde există la poartă o singură sonerie pentru tot imobilul.
httpv://www.youtube.com/watch?v=y1IlToERgl4
Și s-a dus telefonul fix…
Nu mai țin minte momentul în care am renunțat la telefonul fix, dar cred că a fost atunci cînd a apărut o ofertă de la o companie, cu cablu TV și telefon (nu era cazul pentru Internet, nu mai locuiam cu părinții și lor nu le trebuia net). La un moment dat, am renunțat și acest telefon. La fel de firesc cum a intrat telefonul în viața mea, la fel de lin a ieșit. Am intrat în iureșul telefoniei mobile, din care nu vom ieși prea curînd.
Dar despre telefoanele publice cu monedă și cartelă, despre comanda la cabină în oficiul poștal și despre pagere, într-un alt episod.
Text inspirat de acest status de pe Facebook, care a atras peste 200 de like-uri și zeci de comentarii.
E drept, telefoanele puteau fi ascultate inainte de 89, la fel cum si acum pot fi ascultate. Ideea este ca nu exista un „program” de ascultare a populatiei. Tehnica folosita, mai ales la partea de conexiune intre „abonat” si „organ” era relativ primitiva si nu permitea o ascultare globala. Exista tot felul de legende, cum e aceea ca daca se auzea in casca un pacanit (doua, trei sau oricate doriti) inseamna ca erai ascultat. Sa fim seriosi, adaptarea de impedanta intre linie si dispozitivul de inregistrare se putea face atat de precis si in ciuda tehnicii primitive, incat nu se pierdea nimic din nivelul auditie si, mai ales, nu „pacanea” nimic. Cine era ascultat, chiar habar nu avea. Si mai sunt multe inexactitati, cum ar fi „abonatii cuplati”. Acestia erau o solutie la lipsa de circuite fizice si nu o solutie impusa de dorinta securitatii de a asculta tot ce misca.
Am lucrat in telecomunicatii vreme de 30 de ani, am vazut multe lucruri interesante in sistem, dar temerile sau banuielile dumneavoastra din acest articol nu depasesc cadrul „legendelor” urbane :)
Daca vreti sa discutam mai multe pe aceasta tema, va stau la dispozitie pe email.
Ce să discutăm? Diferențele dintre manualul sovietic de oprimare a maselor și manualul sovietic de centrale manuale? Sigur că totul era limitat tehnic, dacă asta dorea Secu. Nu neg că unii ascultați nu știau despre ascultare. Dar la fel nu pot nega ce spun Liiceanu și alții în cărți memorialistice. Sincer să fiu, mă simt prost că sunt atît de tînăr încît să nu fi fost ascultat și să nu pot da acum mărturii de prima mînă…
Demersul meu de mai sus este destul de umil, recunosc: n-am făcut decît să pun cap la cap unele amintiri și orice detalii tehnice mi-ar fi de folos. Dacă aveți mărturii de primă mînă, vă rog să mi le indicați, dacă ele sunt accesibile public.
m-am plictisit de dat reload să văd comentariile lui marian truţă.
Te grăbești. Comentariile tale apăreau fără moderare pentru că aveai alte comentarii apărute. Acum și dl. Truță va apărea automat, pentru că are deja un comentariu aprobat.
Si in post-comunism (inceputul anilor 90′) a aparut o manie a telefonului fix, doar ca erau primele telefoane personale cu taste. Si acum tin minte primul numar si stiu ca am regretat despartirea de el (si cred ca a regretat si Romtelecom-ul, la ce preturi nesimtite ajunsesera sa aiba :P).
Primul comentator coincide cu scriitorul cu acelasi nume :) ?
Da.
+1, in cazul ala :) (si pentru om si pentru A Doua Venire, ultima lui carte).
Și mie mi-a plăcut.
George, foarte frumos!
Eu am putine amintiri despre fix, dar nostalgia este mare. Imi aduc aminte si acum doua numere de telefon din clasele primare. Am trait si eu „cuplajul”, iar la tara avea fix o singura familie, dar nu mai tine minte cine/ce era. Tin minte insa primul telefon cumparat dupa Revolutie, am fost cu tatal meu la cumparaturi si am ales un Panasonic, stiam eu ca este o super firma. La vreo doua zile am observat ca pe telefon scrie Panasoanic.
Pai asa iti trebuie daca nu te pricepi…In primul si in primul rind ca IMEDIAT dupa „revolutie” nu aveai dreptul sa iti schimbi telefonul cu ce voiai tu…Telefonul pe care il aveai in casa era proprietatea Romtelecom si nu aveai dreptul sa il schimbi, sa il demontezi, nu aveai dreptul sa faci nimic la el.
Liberalizarea telefoanelor a aparut mai tirziu…sincer nu mai stiu exact in ce an, dar in acel moment ai fost obligat sa CUMPERI telefonul cu disc…costul acestuia ti-a venit intr-una din facturi…Din acel monent da…era al tau si puteai face ce voiai cu el, sa il spargi sa il arunci sa il inlocuiesti, etc….dar pina atunci NU. Ca au mai fost unii care nu respectau regulile este alta poveste.
In plus de asta la ce bun un telefon cu taste daca linia telefonica pe care erai conectat accepta doar „pulse”? Este drept ca majoritatea telefoanelor moderne pot apela atit in pulse cit si in DTMF prin actionarea unui mic comutator (P-T) sau prin setari in soft…Dar atita atimp cit linia ta telefonica nu accepta decit pulse la ce bun un telefon cu taste? Avantajele sint minime. Ca ai redial sau taste progamabile de speed dial? Vax albina. Iti lipseste insasi SCOPUL pentru care a fost inventat telefonul cu taste si anume apelul in DTMF.
Este adevarat ca prin anii 90 deja aparuasera automate de raspuns (indeosebi la call center-uri) care ziceau „pentru limba romana apasati tasta 1”. Evident ca la telefonul cu disc nu mergea asa ceva. Dar de asemenea nu mergea nici la cel cu taste daca era setat sa apeleze in „pulse” din moment ce „pulse” inseamna ca emuleaza un telefon cu disc. Evident am incercat eu pe vremea aceea sa formez numarul „in pulse” sa imi raspunda robotul si apoi sa mut comutatorul P-T pe pozitia T. Dar ghciiti! Nu merge. Comutarea efectiva are loc doar dupa incheierea convorbirii curente si reasezarea telefonului in furca. Am cautat eu pe internet si cu greu am aflat ca am nevoie de un telfon care sa aiba facilitatea de „pulse to tone dialing mode”. Si l-am cumparat….Avea o tasta marcata cu P->T pe care daca o apasai comuta in DTMF in timpul convorbirii. Au trebuit sa mai treaca ani ca sa aflu, din greseala pina la urma, ca aproape orice telefon modern poate comuta in DTMF in timpul convorbirii prin apasarea tastei asterisc (*).
Abia dupa ce am fost trecuti pe centrala asa-zis „digitala” (prin anii 2000-2003) de fapt o linie telefonica analogica care accepta si apel DTMF am inceput eu sa caut telefoane mai destepte….Asa am ajuns la concluzia ca am nevoie de un telefon cu caller ID….cele fara fir nu prea mi-au placut niciodata dar pina la urma mi-a dat romtelecomul unul DECT gratuit la o promotie..
Cam asta este istoria telefonului fix in gospodaria mea….categoric nu am trecut de la disc de apel la smartphone. Smartphone nu am nici in ziua de azi…am o janghina de nokia 1110 pe care IL URASC din tot sufletul.
Cum dracu’ vine ala telefon cu manivela? Eu n-am vazut asa ceva in viata mea. Cel mai vechi telefon pe care il stiu eu este telefonul cu disc. Cum naiba vorbeai cu centralista? Nu inteleg. Se ridica receptorul, se forma numarul si vorbeai cu cine doreai. Ma rog mai putin international ca pe vremea lui ceasca nu era voie. Puteai sa vorbesti oricit….nu te intrerupea nimeni, dar daca era „interurban” probabil nu aveai tu interesul sa vorbesti prea mult deoarce tarifele erau maricele. Si „interurban” insemna de fapt in afara judetului deoarece In interiorul judetului erau aceleasi tarife ca si tarifele locale.
De atunci s-au mai perindat o droaie de tipuri de telefoane…cum dreaq sarirati voi de la telefonul cu disc la mobil nu stiu. Au foste telefoane cu taste, cu robot, cu Caller ID, fara fir, DECT-uri etc, etc. Si cum s-a dus telefonul fix? Daca tu ai renuntat la el vorbeste in numele tau, eu nu am renuntat niciodata si nici nu o voi face. Iar telefonul mobil este o inventie absolut diabolica.
Manivela aia acţiona un inductor (adică un fel de generator). Când învârteai, generai curent electric pentru a anunţat centralista că doreşti să vorbeşti. Telefoanele astea se numeau B.L. (Baterie Locală), pentru că erau alimentate de o baterie. La telefoanele B.C. (Baterie Centrală) curentul vine din centrala telefonică. În fine, telefoanele V.o.I.P. se încadrează la telefoane B.L., chiar dacă nu au manivelă şi au taste, deaorece prin fibra optică nu poate circula curent electric.
În cazul centralelor B.L. telefonista era anunţată că cineva doreşte o convorbire prin căderea unei uşite, numite anunciator. Unele centrale B.C. aveau becuri în loc de acea uşiţă. Prin manevrarea unor mufe jack de 6,3 (da, la centrale au apărut iniţial) – le găsiţi în unele lucrări şi ca jac se făceau legăturile. Telefonista avea cască şi microfon.
Centralele B.L. aveau şi ele manivelă.
Dacă convorbirea se făcea cu un abonat conectat la aceiaşi centrală, centralista introducea mufa jack la interirorul dorit.
Pentru convirbirea cu altă centrală se proceda aşa:
1) Telefonista se „juca” cu mufa jack de conectare la o altă centrală şi de la acea centrală cerea legătură spre un abonat sau spre o altă centrală;
2) Centralele B.C. care erau conectate direct la o centrală automată şi aveau disc (nu am văzut în România centrale B.L. cu disc) puteau forma direct numărului un abonat conectat la o centrală automată. Dacă abonatul cu care doreai convorbirea era conectat la centrală manuală, cred că tot manual se cerea legătura.
3) Pentru a suna către o centrală manuală de pe o centrală automată sunai la comandă interurbană. În Bucureşti ultima dată numărul de telefon pentru aşa ceva cred că era 971 (991 era pentru internaţional).
Când cereai formarea numărului unui abonat conectat la centrală automată puteai zice direct numărul, de exemplu dacă sunai în Bucureşti
90.666.666. (înainte de Nov. 1992)
01.666.66.66 (începând cu Nov. 1992).
Ilfov avea 909.
De notat că primele centrale automate interurbane au intrat în uz în România în 1967 sau 1968. Până atunci toate convorbirile interurbane (cu excepţia unora locale) se făceau exclusiv prin centrale manuale. Bucureşti a primit prefixul 01 în Nov. 1992 iar Ilfovul 0179 tot pe atunci. Restul judeţelor au primit numerotaţie pe judeţ (înainte era pe localitate sau grup de localităţi) în 1994.
Dacă erai abonat la centrală manuală, cu abonaţii din centrala respectivă vorbeai moca oricât. Pentru interurban calcula centralista în funcţie de distanţă (existau mai multe zone de taxare), de durata convorbirii şi de intervalul orar al convorbirii. Dacă se suna de către un abonat conectat la o centrală automată către un abonat conectat la o centrală manaulă, atunci taxarea se făcea automat.
Toţi ştim de abonaţii telefonici, mai puţini de abonaţii telex. Serviciul telex din România folosea teleimprimatoare. Teleimprimatoarele clasice pe coală (existau şi cele pe bandă, care perforau banda în cod Baudot; unele teleimprimatoare pe coală aveau „memorare” pe badă perforată în cod Baudot pentru a trimite un mesaj – se ţinea mai puţin ocupată linia sau se putea trimite mesajul către mai mulţi abonaţi) erau ca un fel de maşini de scris. În Engleză le mai zice teletypewriter (maşină de scris de departe), iar în Germană fernschreiber (cam acelaşi lucru cred că înseamnă); telex e un fel de acronimic pentru teleprinter exchange (sau teletype exchange). Ulterior au apărut şi cele electronice, care nu mai aveau bandă perforată, ci erau un fel de computere – de exemplu „Siemens” T1200S, „Lorenz” LO 3000, „Sagem” Telex 2000 (folosit cu precădere în Australia). Dar tot la 32 caractere erau limitate, că atât permitea codul pentavalent. „Teletype Corporation” Model 33 avea A.S.C.I.I., deci permitea 128 de carcatere, folosea bandă perforată cu cod heptvalent şi fiind cu A.S.C.I.I. putea fi conectat la computere! (însă am impresia că această maşinărie nu putea trimite şi primi mesaje în acelaşi timp).
O maşină telex, conectată la o linie şi alimentată cu energie electrică (se puteau folosi şi acumulatori) putea primi mesaje la orice oră şi asta era un mare avantaj.
Un sistem evoluat al telexului era teletex-ul (a nu se confunda cu telextul). Electronică, permitea 309 de carcatere (însă putea comunica şi cu telexul), viteză de 2.400 b.p.s. (faţă de telex care avea doar 50-60; cam 120 unele rapide, dar complicate). Însă deja apăruseră e-mailul, faxul şi erau scumpe. Nu s-a folosit în România.
În fine, dacă un telex era conectat la o centrală manuală operatorul sau operatoarea dispozitivului comunicau prin mesaje scrise cu centralista. Prima centrală telex automată din România a fost dată în folosinţă în Bucureşti în 1963 (Şos. Ştefan cel Mare cu Cal. Floreasca – între Perla şi Spit. de Urgenţă; e bancă acum acolo). Dacă e să mă iau după Telex Lista abonaţilor din Republica Socialistă România (1989) (e singura carte de genul pe care am văzut-o – la cerere dau şi linkul de unde se poate descărca) nu mai existau abonaţi telex manuali în România în 1989. Însă pentru legături cu unele ţări era nevoie de comandă manuală – paranoia comunistă. Tot din cauza paraoniei nu oricine putea umbla cu aşa ceva (de la unele oficii P.T.T.R. puteai transmite însă mesaje telex, căci existau „cabine” telex; nu am folosit niciodată aşa ceva). În alte ţări dacă te tenta şi aveai bani, îţi puteai pune aşa ceva acasă. Însă prin centală manuală se puteau organiza conferinţe între abonaţi. Un aparat din ăsta putea trimite acelaşi mesaj la mai mulţi abonaţi. Deci ideea de internet datează de dinainte de epoca interentului.
Serviciul telegrafic (gentex) tot teleimprimatoare pe bandă folosea. Nu se mai umbla cu manipulatoare telegrafice. Însă diferea codul folosit de aparate din câte ştiu. Telegrafia putea folosi reţeaua telex şi cred că şi telefonică. Telex însă nu putea fi compatibil cu reţeaua telefonică, căci folosea +60/-60 Volţi, iar telefonia clasică foloseşte 48 de Volţi (tipul de centrală însă era comun cu cel telefonic). În România adio reţea telex de prin 2004-2005. Însă există adaptor cu modem ce permite folosirea teleimprimatoarelor la reţeaua telefonică sau chiar la internet! – I-Telex îi zice. Îmi dorea un teleimprimator, însă l-am ofensat fără să vreau pe unul şi a căzut legătura cu cel care avea aşa ceva.
Multe (dacă nu cumva toate) centralele manuale locale aveau înainte de anii ’90 program doar 6-22, deci dacă doreai să suni între 22 şi 6 nu puteai…
De ce au rămas atât de mult centrale manuale în România:
1) Nu erau aşa de multe investiţii – nici în anii ’90 nu s-au mişcat super;
2) În perioada comunistă pentru puţini abonaţi/trafic redus nu băgau centrale automate din cauză că erau din alea mecanice, şi tot se strica ceva la ele iar întreţinerea costa mult (de aia şi plăteam mult). Salariul telefonistei costa, dar o centrală din aia manuală avea spre 0 mecanică, deci costuri reduse de întreţinere.
În 2004 în Jud. Arad mai exista centrală manuală.
Ultimele centrale analogice automate au dispărut în jurul anului 2006. În ţări mai dezvoltate cu vreo 10 ani mai devreme (în Franţa, Spania şi Australia au mai existat centrale analogice până în anii ’90; manuale cred că până în anii ’80).
Articolul este scris cam la modul neprofesinist si din amintirile incetosate ale cuiva care oricum nu se pricepe la telefonie.
Oroarea numita telefon cu cuplaj am avut-o si eu din pacate la un anumit moment dat. Si bunica mea materna a avut asa ceva. Doar ca in timp ce eu am urit fiecare zi in care am fost cuplat (si am folosit linia telefonica cuplata inclusiv pentru fax si internet dial-up, ceea ce nu era voie) bunicei mele ii placea deoarece platea mai putin. Deh ce sa-i faci batrinii au obsesia cu facut economie si la aerul respirat.
Oricum abonamentul categoric nu era 50% din cel al unei linii telefonice individuale. Era mai degraba vreo 65%-70% din cel al unei linii individuale. Asa ca statul oricum cistiga. Liniile cuplate nu a fost introduse pentru a spiona ci din lipsa de linii telefonice. Asa a fost perioda aceea. Nu existau linii telefonice, nu exista hirtie igienica, nu exista lapte, nu existau oua, nu exista piine, nu exista…
In plus de asta la linile cuplate sa stii ca nu sunau ambele telefoane. Telefoanele cuplate aveau numere diferite. Diferea o singura cifra intre ele…nu mai stiu de pe care pozitie. Si in functie de ce cifra exista pe pozitia X a numarului lucratorii romtelecom stiau si daca este vorba despre „postul telefonic fizic” sau „postul telefonic fantoma”. Deci ele puteau fi apelate in mod diferit si de asemenea se putea stabili la facturare care convorbiri erau ale „fizicului” si care ale „fantomei”. Ca unii se mai pricepeau la telefoane si se jucau cu „impamintarea” pentru a putea vorbi in contul cuplajului este una…..dar de obicei exista sigiliu pe caseta de racordare a telefonului la linia telefonica in cazul abonatilor cuplati. Deci telefoanele cuplate se puteau si apela separat si se stabiliea si ale cui sint convorbirile pentru facturare….Singura problema este ca linia telefonica nu putea fi folosita SIMULTAN de ambii abonati. Trebuiau sa isi astepte rindul
Dar cuplajul nu este inventie comunista. Absolut TOATE TARILE din lume au trecut la un moment dat si prin aceasta oroare. Inclusiv SUA prin anii 50. Si in SUA existau pina la OPT abonati pe o linie telefonica. Se numeau „party line” in SUA.
Cum am mai spus…centrale manuale cu centralista? Doar la intreprinderile cu centrale de interior….dar oricum ai folosit si termeni de care au nu am auzit in viata mea….Ce sint acelea galene? Un fel de gaini? Ca oricum cu telefoanele cu cred ca au legatura.
Oricum stai tu fara grija….secu asculta chiar si in ziua de azi….si chiar si telefoanele mobile, dar nu se auzea nici un triplu pacanit daca erai ascultat. Astea sint legende urbane. Cel ascultat habar nu avea ca este ascultat.
Telefonul fix are si acum la mine in casa locul sau propriu. Nu i-as putea spune „masa” de telefon..este prea impropriu. Masa este aceea pe care iei masa…Telefonul sta mai degraba pe o etajera cu trei polite…Pe celelalte polite se regasesc echipamentul de fibra optica de la RCS-RDS, routerul wireless, switch-ul (routerul nu are suficente porturi pentru toate echipamentele mele (STB-uri de IPTV, smart-tv-uri si calculatoare), robotul telefonic cu doua microcasete si cartea de telefon. Doar ca telefonul nu mai este cu disc…este un telefon DECT. Nu vad de ce nu ar avea locul lui. NU vad de ce cineva ar renunta la telefonul fix. NU vad cum cineva ar fi putut trece de la telefonul cu disc la smartphone.
Chestia cu „asteptatul” unui telefon nu am facut-o niciodata…de aceea nu prea inteleg conceptul. Daca cineva avea treaba cu tine te suna. Daca nu te gasea acasa ghinionul lui….nu al meu. Dar de obicei te cam gasea ca pe vremuri lumea dupa ce venea de la scoala/serviciu stateau acasa nu umblau abrambura. Nu erau mall-uri si alte porcarii de spart banii. Iar daca nu te gasea…mai suna si in ziua urmatoare si peste doua zile…etc. Se pare ca pe vremea aceea nimic nu era atit de presant incit sa nu suporte aminare de una-doua-trei zile..Cum se face ca in ziua de azi daca nu raspunzi la telefonul mobil timp de o jumatate de ora toata lumea se ia de tine nu inteleg…..dar in fine se pare ca a innebunit lumea!
Salutare. Astazi mi.am instalat din nostalgie un telefon cu disc.
Din feririce „Telekom” (fost „RomTelecom”) le mai tolerează.
M-am „imbolnavit” de telefonul fix in ’86, prima factura a fost de 365 lei, in conditiile in care tata avea salariul 1800 lei, nu stiu daca am platit vreodata 100 lei, cat era abonamentul. Toate numerele de telefon le stiam pe deasupra, inca mai stiu numerele celor apropiati, neamuri, prieteni, primele prietene, in liceu m-au verificat colegii si am scris din cap 11 randuri de caiet de numere, erau peste 100, am reusit treaba asta pana mi-am luat primul telefon mobil, din acel moment am mai invatat doar 3 numere, dar…stiu toate numerele de la serviciu, din sapte caractere, inclusiv pe cele pe care le-am invatat acum 20 si ceva de ani, asta mi-a facut mie telefonul fix, plus…mi-am ales o meserie care are legatura cu comunicatiile :), stiu numere de telefon cu 13 caractere :)))
Nu cred ca intereseaza pe nimeni comentariu meu, am scris doar din pasiune :)
Frumoase vremuri simțițiai că trăiești sau poate că totuși cei mai frumoși ani erau 1930 1935 cînd nu prea era atîta tehnologie iar acum prea de tot sa ajuns să fie aproape totul tehnologizat nu mai știe lumea ce înseamnă munca fizică baros,târnăcop,ferăstrău,etc . Și apropo cică înainte fugeam acasă să dăm un telefon sau așteptăm să fim sunați . Oare acum cu ce ne diferențiem deoarece degeaba sunăm cînd cealaltă persoană își pune tel pe silențios etc sau cică saituri de socializare și cînd intri pe adresa unei persoane nu vezi data de naștere ,măcar localitate sau pasiunile acelei persoane ,de poze reale nici nu mai vorbesc. Deci …….tot mai bine era pe vremuri cînd într-adevăr oamenii socializau față-n față la un film la o plimbare prin parc,etc.
Galena este un cristal, sulfat de plumb. Dat fiind ca punctual are insusurile unui semiconductor, poate fi folosit in receptia radio. Ce foloseti pt. acel „interfon” n-a fost galena ci un microfon si un difuzor (respectiv totul dublu), demontate dintr-un telefon. (Des se furau din telefoanele publice.) Confuzia probabil vine de acolo, ca receptoarele cu galena necesitau o casca cu impedanta ridicata, la fel ca si difuzorul din telefoane.
Cuplatii nu aveau acelasi nr. de telefon.
Ei se puteau asculta si cand era sunat cuplatul, se auzea (cateodata) o singura sunatura si la celalalt abonat, sunatul continuand pe numarul apelat.
Telefoane cu manivela mai existau, in acei ani, poate prin ceva catune.
Mama daca lucra ca telefonista sigur a fost si colaboratoare la securitate. Sau era inainte, ca altfel n-o angajau, sau dupa ca altfel nu ar fi putut sta. Daca nu accepta, o transferau.