Joaca de-a blogger-ul - Julius DailyCotcodac (de Raluca Ilie) < George Hari Popescu, ministrul Cyberculturii

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Texte scrise în stilul lui Julius (dacă site-ul respectiv afișează erori de PHP, e din cauza mea, nu știu cum să fac să nu se afișeze, ci să dea un 503 cinstit):

Cum mi-am petrecut Sfârșitul Lumii

21.12.2012. Ziua fatidică în care maiașii spun stop, planetele se aliniază la unison, polii se inversează prin minune, meteoriții își schimbă traiectoria fix spre planeta mumă, iar mie îmi cad două (două!) Twix-uri la automatul de la metrou – toate semne prevestitoare ale Dezastrului.

Probabil undeva în jurul orei 21, șase prietene la măsuța unei ceainării cochete bucureștene sorb ultimele picături de vin fiert din căni și poartă discuții profunde, aproape zbuciumante, cu o puternică încărcătură metafizică. Gazda ne oferă prăjituri de casă și cozonac și printre înghițituri mai aruncăm una-două cugetări despre sensul vieții, valori și principii sociale, presărate pe alocuri cu preferințele noastre în materie de criminali în serie (John Wayne Gacy, în cazul subsemnatei) – dezbateri cât se poate de potrivite pentru o seară controversată.

Probabil pe la 21.21, conștiința Sfârșitului devine din ce în ce mai accentuată în cănile noastre de vin, iar predicțiile și glumițele nu își găsesc nici ele sfârșitul. Hotărâm așadar, mai în glumă, mai în serios, să rămânem în oraș până la 6 dimineața, ora la care era oficial programată Apocalipsa pe continentul american.

Și cum niciun buncăr nu se compara cu pivnițele/cluburi bucureștene, ne adăpostim prin centru, unde oferta party-urilor de end este chiar mai bogată ca cea de revelion. Cu ochii pe ceas, batem ritmul pe Pearl Jam – Last Exit, Placebo – The Bitter End, Alphaville – The final countdown etc. (un DJ care aparent se ia foarte în serios) și așteptăm cu nerăbdare să ni se întâmple ceva…

La 5.59, nu tu numărătoare inversă, nu tu artifică, doar o stare de epuizare maximă și un căscat care ar fi putut lejer să înghită lumea mai repede decât orice cataclism natural.

Haideți acasă fetele, suntem cam sfârșite…

––––––––––––––––––––

Super Hit-uri de Crăciun

Prima serbare la grădiniță. Printre toți copiii costumați în fulgi de nea și steluțe, se mai zăreau din când în când două urechi inegale de iepuraș. Da, la o petrecere de Crăciun, eu eram costumată în iepuraș. Nu am înțeles nici până în ziua de azi de ce, ba chiar țin foarte bine minte și orele întregi alocate de mama la fabricarea celebrului costum, dar am mulțumit Sfintei Providențe că eram un iepuraș alb și nu altă culoare care ar fi ieșit mult mai rău în evidență în pozele de grup.

Am spus toți câte o poezie (a mea probabil nici nu era despre Crăciun ci despre Bambi) și apoi am cântat un colind în cor în întâmpinarea Moșului. Bine îmbrobodit în straiele roșii, l-am recunoscut imediat pe tatăl unei colege, un tip simpatic pe care îl mai întâlneam câteodată când ieșeam cu tata prin parc și care îmi cumpărase vată de zahăr. Nu poți să uiți un om care îți cumpără vată de zahăr.

Pornită să demasc înșelătoria, eu, un simplu iepure printre fulgii de nea, am început să îl trag de barbă și să strig ca să se audă până la Polul Nord (unde adevăratul Moș Crăciun, zăcea probabil cherchelit sub sanie) că este un impostor, că îl cunosc și că ne-am întâlnit în parc. Ce a urmat? Mișcare browniană printre fulgii de nea, părinți revoltați care încercă să-i liniștească, educatoarea care mă privește duios, ca un ceaun clocotind și mama care râde pe sub mustăți gândidu-se în același timp ce scuză să inventeze în drum spre casă …Crăciun ’93, unul chiar reușit dacă te iei după albumul familiei.

În ’99 lucrurile stăteau un pic altfel. În fata oglinzii, două puștoaice cu scheme scoase de pe Reality Channel, dădeau din buric pe „Moșule ce tânăr ești„ încercând din greu să imite consacrata mișcare din umeri a Andreei Bălan. Eu purtam o bluză scurtă cu sclipici iar verișoara mea un combinezon roșu și niște ghete cu talpă groasă de toată frumusețea. Am invidiat-o multă vreme pentru ele chiar dacă știam că generează la fiecare pas câte un cutremur la scară redusă doamnei Panait, vecina mea de la etajul 2. A fost probabil anul în care am primit cele mai multe cărți de Crăciun. Părinții mei, evident alertați, au considerat că e e de datoria lor să facă tot ce le stă în putință să își recapete fiica și să o aducă pe calea cea dreaptă.

Odată cu vârsta s-au mai cumințit și Crăciunurile. Gata cu Andrelele, acum ar merge măcar un Ștefan Bănică Junior…În ultimii ani mi-am petrecut sărbătorile cu bunici, unchi, mătuși, verișori. Aceleași întrebări clasice și răspunsuri standard, monosilabice. Mâncăruri multe și bune, câte un vârf de țuiculiță de la Moldova, poveștile penibile cu mine de când eram mică (pe care le știu în ordine, cuvânt cu cuvânt și la care am renunțat să mai protestez) și prăjitura clasică cu mere a mătușii mele, nici bună, nici arătoasă dar care cu un Colebil înainte merge numai bine.

Să mai zică unii că nu le place Crăciunul…