(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Musca străbate în zig-zag culoarul, fără o țintă. Pe partea stîngă, uși închise, cu geam de la jumătate în sus. Toate perdelele sunt trase, dar musca poate arunca o privire razantă înăuntru. Lumina de afară pătrunde intermitent și lasă să se vadă șase posturi de hibernare în fiecare habitaclu. Nu toate sunt ocupate de oameni, dar din cele care sunt se aud încet zgomote de respirație care trădează ritmuri diferite. O ușă e puțin deschisă și musca pătrunde înăuntru cu încredere, mascată de întunericul nopții. Sunt trei posturi suprapuse pe o parte și pe alta a compartimentului. Unele corpuri se mișcă sub așternuturi în timpul somnului, altele zac de parcă n-ar mai avea viață în ele. La unul din posturi, se aprinde brusc o lumină puternică proiectată de patru LED-uri. Musca gonește speriată spre ușă, iese și se îndreaptă în direcția opusă mersului trenului.
Bărbatul care a aprins lumina își întinde brațele, cască și se uită la ceasul telefonului. Abia urcase în tren cînd l-a apucat somnul. N-a mai avut răbdare să întindă cearșafurile oferite de șeful de vagon și a adormit îmbrăcat ca de mers pe-afară. În patul de deasupra, un alt bărbat, întors cu spatele la culoar, se schimbase în pijamale. Pe locul cel mai sus, al treilea bărbat mai citise puțin înainte să stingă veioza de LED-uri de la cap. Tot el închisese și lumina compartimentului, care are întrerupătorul sus de tot, exact sub micul spațiu de bagaje.
Sunt patru bărbați și o femeie în această cușetă. Femeia a fost singura care a fost la baie înainte de culcare, înarmată cu o trusă de cosmetice. S-a urcat în patul de deasupra mea, folosind scara dintre paturi. Era îmbrăcată cu o bluză tricotată groasă, pe sub care răsărea la gît o helancă. Purta colanți negri. Și-a pus pantofii alături de cei ai bărbaților, înainte de a se urca în pat.
Hibernare în tranzit
Somnul la cușetă nu este chiar somn pentru cineva care nu merge des cu trenurile de noapte. Sunt opriri dese, care nu țin cont de ciclurile somnului. Sunt schimbări bruște de macaz, accelerări tinerești urmate de decelerări brutale. Sunt zguduiri care se simt în stomac, mai ales dacă ai patul de jos, ca mine și mai ales dacă dormi pe spate. Lenjeria curată se simte bine, fișîitul ei este atenuat de țiuiturile trenului și de respirațiile sau sforăitul ușor al celorlalți.
Cinci oameni cu cinci seturi de gînduri împart un spațiu mic timp de 7 ore și ceva. Eu mă întreb unde merge fiecare dintre ei, ce treabă au ei în București sau unde vor pleca mai departe din Capitală. Cu se ocupă fiecare? Ce motive au avut să aleagă cușeta? În miezul nopții, ies pe culoar, cu gîndul să merg la toaletă. Privesc cîteva clipe culoarul gol, cu compartimentele închise. Se aude doar trenul, dar pare un tren părăsit. Mișcarea lui tot înainte îmi dă însă speranța că drumul ăsta duce undeva și că oamenii din habitacluri se vor trezi. În timp ce merg spre toaletă, parcă simt că cineva e în spatele meu. Întorc capul, dar culoarul e tot gol.
La 6 și ceva dimineața, șeful vagonului, cu ochii cîrpiți de somn, ciocănește în fiecare compartiment și anunță că am ajuns la București. Ființele pînă atunci anesteziate se trezesc, urmînd un ciclu interior al organismului. Se rupe acea comuniune între respirații și începe o nouă zi în marele oraș de destinație.