(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Tipul de lîngă mine a început să tresară după prima jumătate a filmului. Cam atunci începe „horror”-ul așteptat de public în versiunea 2013 a filmului Carrie, care intră azi în cinematografe. O versiune clasică prin firul narativ, simboluri și idee principală, dar modernă prin folosirea tehnologiilor digitale și prin efectele speciale costisitoare. Carrie este filmată la dușurile fetelor și publicată pe Youtube și se comunică din plin prin SMS în film.
Așteptăm destul de mult pînă savurăm furia adolescentei cu viață familială dificilă, dar așteptarea merită. Secvențele balului de absolvire sunt foarte bine realizate și-ți vei aminti ani întregi mișcările fluide ale „vrăjitoarei” în timp ce dirijează de pe scenă infernul telekinezic. Un alt moment remarcabil este cel în care fața lui Chris ‘I’m So Dead’ Hargensen nu poate reveni în interiorul mașinii, din cauza unui parbriz pe care l-a perforat în urma impactului.
Carrie din 2013 este regizat de Kimberly Peirce, prietenă cu Brian De Palma, regizorul versiunii din 1976. Nu asta este important, ci faptul că actualul film este agreabil, liniștitor și echilibrat. Se simte o anumită nostalgie a primului film în anumite momente, Julianne Moore contribuie mult la asta, în rolul mamei cu afecțiuni psihice mistice. Am remarcat-o și pe Judy Greer în rolul profesoarei de sport, dar și pe Gabriella Wilde (Sue Snell), de care nu auzisem pînă acum.
Horror este pe alocuri, dar simțeam nevoia de mai mult thriller. Nu sunt tresăriri veritabile în film, uneori este previzibil și s-ar putea să te plictisească sîngele (de om sau de porc, veți vedea) dacă nu ești fan al genului. Însă este clar un film de văzut, te va relaxa. O ultimă remarcă: spargerea pietrei de mormînt din final chiar nu era necesară.
httpvh://www.youtube.com/watch?v=KmWE9UBFwtY
Înainte de film sau după, distrați-vă cu Carrie și în print, la Nemira.