FILM “De ce eu?” sau cum poți să “sinucizi” schimbarea


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Nu știam despre cazul Cristian Panait decît ce aflasem din presă atunci cînd tînărul procuror a decis să se sinucidă aruncîndu-se de pe clădirea în care locuia, de pe strada Logofăt Luca Stroici (întîmplător, acolo este și sediul Asociației MaiMultVerde și procurorul a căzut lîngă una dintre mașinile lui Gică Hagi, care locuia atunci acolo).

La proiecția de gală de la Buzău, din 4 aprilie, a filmului „De ce eu?“, regizorul Tudor Giurgiu a recunoscut că și-a făcut documentarea exclusiv din presă și doar spre final a avut ocazia să răsfoiască dosarul despre sinucidere. În mod ironic, procurorului care a încercat să se lupte cu mafia PSDisto-SRIstă i s-a făcut o expertiză psihiatrică post-mortem și a fost declarat nebun.

  • Într-adevăr, trebuie să fii nebun ca să-ți permiți, la 29 de ani, să nu spui „da“ atunci cînd ți se oferă un compromis, cînd ți se sugerează mușamalizarea unui caz clar de injustiție.
  • Ești nebun dacă încerci în România lui Năstase – prim-ministru și a lui Ponta – procuror să analizezi cu sînge rece un caz în care un coleg procuror este acuzat de sustragere de înscrisuri oficiale și luare de mită.
  • Ești nebun dacă încerci să fii decent și profesionist și dacă încerci să faci lumină.

Numai că procurorul Cristian Panduru (numele personajului principal din film) nu era nebun, ci era cu capul pe umeri. Caracatița abjectă a foștilor și actualilor (din acel moment) securiști l-a făcut însă să-și piardă echilibrul atît la nivel profesional cît și în viața privată și să decidă că nu mai aparține acestei lumi.

Un personaj construit temeinic

Pe la mijlocul filmului, mă gîndeam că ceva lipsește acestui personaj, că nu este destul de consistent. Lucrurile s-au remediat pe parcurs și am început să cred în tînărul procuror. Gros-planurile ajută la apropierea spectatorului de personaj și faptul că se insistă pe unele gesturi umane provoacă emoție în public. Jocul lui Emilian Oprea este lăudabil, dar parcă simțeam nevoia în scenariu să mi se descrie mai mult activitățile profesionale ale procurorului, ca să am certitudinea că personajul principal chiar s-a luptat cu un uriaș al corupției format din instituții și persoane fără scrupule.

Coloana sonoră este o prezență discretă, dar n-aș fi optat pentru piesa cu versuri dinspre final (mai ales cu tăieturi bruște), pentru că distrage atenția spectatorului de la imagine. Melodia de pe generic însă (Noi, nu! – Anda Călugăreanu) a picat la fix și a ținut publicul pe scaune mai mult timp:

Am remarcat efortul actorilor veterani – Mihai Constantin, Dan Condurache, Virgil Ogășanu – dar parcă rolul lui Alin Florea a fost prea puțin dezvoltat și pe alocuri presărat cu replici și atitudini artificiale.

Țara fără ecrane

La discuția de după proiecție, au fost prezenți Tudor Giurgiu, Emilian Oprea și Alin Florea. Dacă cei doi actori au spus că au nimerit din întîmplare în acest proiect, regizorul a dezvăluit că avea în minte ideea filmului după ce a citit o mulțime de texte despre cazul lui Panait și după ce a rămas cu întrebări fără răspuns, cea mai importantă fiind „de ce?“.

Giurgiu și-a exprimat speranța că tinerii din noile generații vor învăța să spună „nu“ atunci cînd li se vor oferi compromisuri în viața profesională. Filmul „De ce eu?“ i-ar putea învăța acest lucru deoarece el evocă un episod din istoria recentă sumbră a țării noastre. Dar unde ar putea vedea ei filmul, din moment ce România a rămas fără cinematografe, din cauza vînzării lor pe doi bani unei protipendade care-și bate joc de noi din umbră?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.