(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)
Dimineața asta caldă din București mi-a adus aminte de acea dimineață rece din Bruxelles. Aici, 2013 octombrie. Acolo, 1997 octombrie. Stăteam la o studentă care nu avea de mîncare decît Nutella și pîine. Făcusem un duș precar cu o seară înainte, într-o baie dominată de fire de păr lung care nu se mai dădeau duse de pe faianță și din sita de scurgere.
Iată-mă în oraș, pe strada mică. Cu o seară înainte, în timp ce încercam să sun la interfon, niște puști bruxelezi teribiliști vorbeau într-o franceză cu slang despre cît de străin sunt și cum ar putea face să nu mă simt bine pe teritoriul lor.
Ajung în bulevardul mare, aproape de La Monnaie și caut cu ochii autobuzul care știam că ajunge la IHECS. Nu-l voi lua, pentru că n-am destui bani și nici nu vreau să joc jocul străinului care nu știa că trebuie să-și cumpere bilet. Dar îi voi urma traseul, voi face curbele pe care le face el, mă voi lăsa depășit de fiecare dată de alt autobuz cu același număr, ca să-mi reconfirm permanent că sunt pe drumul bun.
Și brusc simt o invidie profundă, vecină cu ură, față de acei localnici care se strecoară cu nonșalanță pe bulevarde și străduțe. Ei știu drumul, eu nu. Ei locuiesc acolo, eu nu. Ei aparțin acelui oraș dintr-o altă țară, eu nu. Aș vrea să mă mișc la fel de fluid ca ei, aș vrea să nu mi se mai pară că e atît de frig în dimineața asta și aș vrea să am abonament la transportul în comun.
Ajung la IHECS la timp, pentru că plecasem din timp. Plecasem din trecut, din România, ajunsesem în viitor, în Belgia, dar nu în doi timpi și trei mișcări, ci pe jos, pe traseul autobuzului. Tocmai începea cursul de foto la institut. Am intrat în grup și m-am adaptat.
Sunt la Obor și iau al doilea metrou. Pe primul l-am lăsat să plece sardinat cum venise. Am preferat să termin de citit povestirea din cartea cu zece povestiri macabre despre care voi scrie în curînd pe blog. Urc în al doilea și mă sardinez, mă las în voia experienței tactile și olfactive alături de semenii mei români. Simt o atmosferă familiară și las gîndurile să circule pe plafon, ca fumul care s-ar strecura spre goluri în cazul unui incendiu în trenul de metrou.
La Victoriei, coboară multă lume și pot sta jos. Continuu să citesc și simt din nou că e prea cald pentru octombrie. Sunt în 2013, în București, nu în 1997, în Bruxelles.