Plicul cu etichetă 4

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 15 min)

S-au anunțat autorii selectați în urma concursului literar organizat de revista online Catchy. Trebuia să scrii o povestire pe baza celebrei fotografii dintr-un tren CFR, a lui Henri Cartier-Bresson. Au fost peste 250 de participanți și au fost selectați 44. Aceștia vor fi publicați într-un volum în limba română în țară și într-unul în limba franceză în Franța. Felicitări cîștigătorilor, îi invidiez pentru că știu cît de mult bine îți poate face recunoașterea publică a talentului!

Pun și eu aici textul cu care participasem, ca să am o amintire a unei participări eșuate la un concurs literar.

Plicul cu etichetă

Zenaidei îi plăcea acea liniște din casă. Parcă toată vila era numai a ei. Se auzeau difuz doar strigătele copiilor care se întorceau de la școală și zgomotul de roți ale tomberoanelor metalice pe care le tîrau gunoierii la mașină și înapoi. Se bucura cînd Matei era plecat. Nu că l-ar fi iubit mai puțin, dar era reconfortant să știe că la un moment dat va rămîne în casa veche numai ea cu gîndurile ei. Cînd el era acasă, vorbeau, făceau curat împreună, o ajuta la gătit. Dar cînd prindea un moment ca ăsta, cînd vila era golită de oameni, se simțea privilegiată. Și puțin egoistă.

Doamna Petrescu, proprietara vilei, ieșise în oraș, la plimbarea de la miezul zilei. Ieșea o dată pe la prînz și o dată în jurul orei 6 seara. O auzise cînd închisese ușa de la intrare și cînd începuse să ciocăne pe trotuar tot mai slab, cu tocurile flecuite de zeci de ori. Zenaida atît aștepta. Luă cu o mînă ligheanul roșu plin de rufe și cu cealaltă cartea. Citea ciclic, în ritmul mașinii de spălat din pivniță, asociase momentul lecturii cu spălatul rufelor. De fapt, nici nu se punea să citească pînă cînd mașina nu începea să huruie molcom. Avea, de atunci încolo, cel puțin 45 de minute de lectură neîntreruptă.

Coborî la parter și închise ușa de la camera doamnei Petrescu. Bătrîna o uita mereu întredeschisă, dar nu uita să încuie sufrageria cu cheia. Zenaida împinse cu putere ușa de la pivniță, apăsă pe butonul de lumină cu cotorul cărții și așteptă cîteva secunde să iasă aerul îmbîcsit din încăperea plină de igrasie. Deschise geamul mic de la nivelul trotuarului imediat ce termină de coborît cele șase trepte. Umplu mașina, adăugă detergentul, apăsă pe butoane și oftă, în timp ce se așeză confortabil în fotoliul zdrențăros. Împinse mai departe scrumiera în care zăceau trei chiștoace. Matei mai fuma uneori cînd lucra acolo. Își improvizase un mic birou pe o ladă de sticle de apă minerală, acoperită cu o cîrpă ce odinioară fusese un ștergar cu motive populare. Pusese acolo mașina de scris portabilă și jos, cutiile cu dosare. Seara, după ce mîncau împreună și căscau molipsindu-se unul de la altul, el cobora la lucru. Zenaida nu l-a întrebat niciodată ce poate să lucreze atît un diriginte de poștă, dar bănuia că e vorba de cifre, statistici și rapoarte plictisitoare. Nici ea nu-i povestea de chimia ei de la facultate. Își întinse picioarele pe o cutie cu dosare, își lăsă capul pe spate și închise ochii. Îi deschise cînd mașina începu să huruie și văzu imensa pată de igrasie de pe tavan, în formă de România, cu Basarabia inclusă. Deh, poate la anul se vor muta undeva mai frumos, mai ieftin, mai… Vise… Deocamdată, aici fuseseră repartizați de la serviciul lui Matei. Facultatea era pe primul loc și apoi vînarea unui post de asistentă universitară în București. Încă mai mergea treaba cu chimia în țară… Se puse pe citit.

***

– Tovarășu’ diriginte, treaba e serioasă, eu vă spun așa ca de la poștaș la poștaș! Eu zic să aruncați și dumneavoastră o privire pe rapoarte și poate vă dați seama a cui e vina. Că a mea clar nu e! Agopian se încruntase, ceea ce-l făcea să arate caraghios. Era un tip vesel de obicei, nu-i stătea bine cînd voia să pară serios. Aveau cam aceeași vîrstă, dar se plantase rapid într-un post de revizor contabil și era firesc să se dea cocoș în fața unui diriginte de poștă „amărît”.

– Sigur c-o să mă uit, tovarășu’ Agopian, răspunse Matei. O fi ceva simplu, dar trebuie o verificare mai minuțioasă. Dacă eram pe minus, era mai grav. Haideți că pînă diseară dau gata dosarul. Mergeți să mîncați acum? Agopian aprobă din cap și ieși, dar se întoarse brusc pentru a-și recupera stiloul de pe masă. Pătase puțin biroul lui Matei cu cerneală.

Matei deschise primul sertar al biroului și scoase punga de plastic care conținea cinci plicuri. Pe o etichetă lipită pe pungă, Marcu scrisese de mînă: “Pt. ag. Ovidiu. Rog analiză și raport”. Puse punga în geanta maronie, apoi deschise dosarul lăsat pe masă de Agopian. Luă creionul în mînă și începu să facă adnotări.

***

Zenaida scotea rufele din mașină, cu ochii pierduți undeva pe zidul pivniței. Scăpă din mînă o bluză și se aplecă să o ridice, dar lovi cu papucul una dintre cutiile lui Matei. Nu căzuse nimic din ea, dar sub cutie se vedea un colț al unui plic cu timbru. Femeia luă plicul deschis și-l examină rapid, înainte de a scoate hîrtia din el. Avea timbru de Franța și ajunsese în urmă cu două zile. Pe o etichetă lipită exact peste adresa destinatarului, cineva menționase: “Ag. Ovidiu, urgent. Linie moartă”. În timp ce citea hîrtia, Zenaida se simțea tot mai moale. Lăsă din mînă bluza recuperată de pe jos, lăsă să cadă plicul și se prăbuși în fotoliu.

“Dragul meu drag,

E chinuitor să n-am vești de la tine de 6 luni. Sper din totul sufletul că ești sănătos, pentru că știu că de trăit nu se poate pune problema, în situația în care ești acolo. Mi-e dor de tine și Parisului îi e dor de tine. Încă sper că vei putea veni, că vei putea scăpa de acolo…”

Matei subliniase pe foaie unele porțiuni și pusese semne de întrebare și alte simboluri pe margine. Zenaida citi cu greu pînă la capăt textul semnat “Lucia” și urcă la etaj. Formă numărul de la serviciu al lui Matei și-și drese vocea în timp ce telefonul suna în receptor.

***

– Bună, hai că nu te țin mult, că știu că e Agopian pe capul tău. Voiam să-ți spun că vin diseară să te iau de la poștă… Așa, să ne plimbăm puțin înapoi spre casă… Peste două ore, bine. Te sărut, Mateiașul meu! A doua zi era ziua de naștere a lui Matei și Zenaida îi făcea în fiecare an o surpriză soțului ei.

***

Era singura dată pe an cînd mergeau cu trenul la clasa I. Matei a fost surprins cînd soția lui l-a tras de braț spre gară, după ce-au ieșit din clădirea poștei, dar a zîmbit pentru că știa că Zenaida cocea ceva de ziua lui. Trenul era tras la linie. Erau destule locuri la clasa a II-a, dar “o dată pe an e ziua ta, Mateiaș, hai să te simți și tu rege la clasa I”. Îl pusese să tragă un bilețel din cele cinci pregătite de ea. Craiova era destinația, dar și pe celelalte patru bilete pe care Zenaida le aruncă la gunoi pe drum scria la fel. Oricum, biletele erau luate, Matei s-a prins mult mai tîrziu de asta. A doua zi era duminică, ar fi petrecut o zi frumoasă în orașul lui natal. În ultima clipă, scosese din geantă punga cu plicuri și o lăsase în sertarul de la birou.

În compartimentul lor, un singur bărbat grizonant, cu alură de artist. Meșterea la un aparat foto și-și nota ceva într-un carnețel. Cei doi tineri se întinseră pe canapea și se sărutară o dată, fugitiv. Matei se cuibări în colțul fotoliului lui și Zenaida se întinse pe pieptul lui. Îi luă mîna dreaptă și o puse în jurul gîtului ei. Își acoperise picioarele cu haina lui Matei și-i asculta povestea cu Agopian. Îi spuse și ea ce-a mai făcut prin casă și se opri cînd simți că el ațipise. Închise ochii și încercă să facă să tacă acele cuvinte: “Ag. Ovidiu… linie moartă… dragul meu drag”. Înainte să adoarmă de-a binelea, ultimul ei gînd a fost să-l întrebe a doua zi pe Matei dacă nu vor totuși să se mute mai repede. Auzi ca prin vis declicul aparatului și zgomotul de avans manual al filmului foto.