(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)
Studenții transferați riscă să nu termine facultatea
Sunt aici, printre voi, de pe data de 10 martie. Atunci m-ați văzut prima oară, la cursul de franceză. Știați că m-am transferat de la Iași (Facultatea de Litere, specializarea Jurnalim, Universitatea Al. I. Cuza), dar poate vă era greu să înțelegeți ce căutam aici, când semestrul al ll-lea începuse deja de trei săptămâni. Am încercat să explic pe scurt că motivul transferului a fost unul personal și că au durat mai mult detaliile administrative, de asta am „întârziat”. Eram prea obosită fizic, dar mai ales psihic, încât să îmi amintesc, numai, prin câte trecusem.
FJSC București
Procesul chiar a fost unul lung, care mi-a consumat multă energie, bani și, mai ales, nervi.
Primul pas pentru transfer l-am făcut în noiembrie 2013, când am trimis un mail dnei secretare șefe, căreia i-am exprimat dorința mea mea de a veni aici începând din semestrul al ll-lea și i-am cerut detalii privind demersul unui astfel de procedeu. Răspunsul a fost afirmativ, adică se putea și mie îmi rămânea sarcina de a consulta Regulamentul, să mă lămuresc în ceea ce priveau pașii. Fericită peste măsură, am citit legile referitoare la situația de transfer, îndeplineam criteriile, așa că până pe 21 ianuarie am stat liniștită. Atunci am venit la București și m-am prezentat la Secretariat, să predau cererea pentru transfer, adresată dnei Decan. Răspunsul de acum al dnei secretare a fost :
Este imposibil. Transferurile se fac doar între anii universitari. Să revii la vară”. „- Dar, știți, v-am întrebat în toamnă și mi-ați spus că se poate”. „Acum aveți zero șanse, nu mai insistați degeaba. Dacă lăsați cererea acum, va intra în Consiliu abia la vară”, subliniază dna secretară.
„Săru’ mâna” spun, politicos, îmi iau cererea, plec și până să ajung la metrou, fața îmi este brăzdată de lacrimi. Plângeam precum un copil, pentru că eram sigură că eu trebuia să fiu aici începând din semestrul al doilea. (Acum era abia primul obstacol.)
Trecuseră două săptămâni, era perioada de sesiune. Un prieten – căruia îi sunt recunoscătoare – îmi spune că am fost „fraieră” că n-am lăsat cererea și că ar fi bine să mai încerc. Zis și făcut. Mi-am luat inima în dinți, am refăcut cererea, am pus data zilei de 02 februarie și m-am prezentat, din nou, la Secretariat.
Dacă tot insistați atâta, eu vă primesc cererea, dar să nu vă faceți iluzii.V-am zis foarte clar: transferurile, la toamnă”.
Înmânez cererea cu încredere și cer un număr de înregistrare, la care mi se răspunde:
Da’ n-ai încredere? Uite, că o pun la dosar, alături de alte cereri adresate dnei Decan”.
Făcusem asta doar pentru a ști că am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință. Ce e drept, îmi pierdusem speranța din momentul în care în timpan mi-a răsunat expresia „zero șanse”, așa că încercam să mă resemnez de mult timp că nu se poate.
Când imposibilul devine posibil
A trecut și perioada de sesiune, a început semestrul al II-lea, am schimbat pe la Iași vreo trei camere de cămin într-o zi, am omorât gândaci, am scris articole, teme. Uitasem de transfer (atunci, pentru că știam că nu se poate între semestre, dar urma să încerc la vară). Întorsătura a venit pe 26 februarie, când am primit un mail de la dna secretară de la București, care mă înștiința că cererea de transfer a fost aprobată de Consiliu, doar că eram acceptată în regim cu taxă. În momentul acela am urlat, la propriu vorbind și nu-mi venea să cred. I-am răspuns imediat și am întrebat ce trebuia să fac, unde să merg, ce să cer etc. Mi-a zis că trebuie să mă prezint la București la Rectorat cu o cerere aprobată și semnată de Universitatea de la care plecam, respectiv de Secretariatul, Decanatul și Rectoratul de la Iași.
Entuziasmată și bucuroasă că visul era pe cale să mi se îndeplinească, înarmată cu răbdare și dorință de a rezolva cât mai repede, „ca să nu pierd mult de la facultate”, mă duc la Secretariat la Iași. Și episodul de aici se repetă și acolo: „Ce transfer? Unde? Nu se poate, domnișoară. E imposibil”. „Dar, știți, uitați cererea semnată și aprobată de cei de la București, abia acum mi-au trimis răspunsul, ce vină am eu?”. „Bine, noi ți-o semnăm după ce vei avea semnăturile și ștampilele de la Decanat și Rectorat, dar mă îndoiesc că o vei obține”.
A doua zi dimineață merg la Decanat, îi explic dlui Decan situația, îmi spune că nu e nicio problemă și că mi-o semnează cu drag, doar că ștampila e la secretară, să merg acolo (în cuibul de viespi) să o obțin. Aveam semnătura, nu-mi păsa. Îi mulțumesc și mă întorc la doamnele “amabile”. “Cum de ți-a semnat?”, se miră una dintre doamnele care își savurau cafeaua de dimineață. Nu spun nimic, aștept să mi se ștampileze cererea, ca să plec mai repede la Rectorat. “Acolo nu ai nicio șansă, sigur!”, au ținut să precizeze.
La Rectorat, ce credeți? Altă secretară. “Lasă cererea și o dau astăzi în Consiliu, dar nu cred că va accepta dl Rector, că semestrul este deja început”. Numai bine, cât discutam noi acolo, intră dl Rector. Îi explică dna secretară situația, se uită la cerere și spune : “De ce nu? Dacă Bucureștiul o primește, noi acceptăm transferul”. “Dar, domnule Rector, a început semestrul, nu prea se poate”, încearcă din răsputeri secretara să-l convingă de imposibilitatea schimbului meu. Am lăsat cererea la Rectorat, pentru că după amiază avea loc Consiliul, ce se întrunește o dată pe săptămână, miercurea. Joi, la orele amiezii, am avut cererea semnată și de la Rectorat, și de la Secretariat.
Vineri dimineața eram la Secretariat la București. Înainte de a merge la Rectorat, trebuia să obțin, din nou, semnătura dnei Decan. “Aici noi îți semnăm, dar e posibil ca Rectoratul să nu mai accepte” aud, din nou, aceeași replică, la care devin imună.
La Rectorat, aceeași poveste: secretara – imposibil, Rectorul – posibil, doar că trebuia să aștept să aibă loc ședința de Consiliu. A avut loc, am primit cererea semnată, ștampilată și vineri dimineața eram la Iași, pentru a-mi lua dosarul. Să nu credeți că l-am obținut ușor. Pe lângă taxa de 90 lei, am avut nevoie de alte șase semnături și ștampile: de la căminul în care am stat, de la administratora – șefă a căminelor, de la biblioteca facultății, de la Biblioteca Central – Universitară, de la Serviciul Economic și de la Administratorul Facultății. În cele din urmă, mi-am văzut dosarul în mână.
Când credeam că greul trecuse, am aflat că el abia atunci începea…
Și luni, 10 martie, avea să fie prima zi de cursuri la noua facultate. Însă cum partea administrativă nu era terminată (și nici acum nu este, după trei luni), am adus dosarul, de la care lipseau câteva documente, pentru că nimeni nu mi-a zis ce trebuia să conțină (cu toate că am întrebat), după care am plătit taxa de transfer de 400 lei și taxa de la facultate, de 1550 lei (pentru un semestru). Mai era capitolul echivalări.
Mă bucur că sunt aici, că mi-am văzut problemele personale rezolvate și că am colegi de treabă, profesorii îmi plac și m-am acomodat extrem de repede (de fapt, nici n-a fost un proces de acomodare, că Bucureștiul și facultatea m-au adoptat instantaneu). La ora actuală, nu-mi văd capul de teme, examene și pe deasupra trebuie să scot și bani din buzunar, ca să le pot susține. Dacă nu le trec din prima, sunt exmatriculată, așa scrie în regulament.
Cam prin asta trece un student transferat.