Un mesaj din trecut: telefonul public 5


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 10 min)

În cartea „1989“ a lui Adrian Buz (recenzie în curînd), autorul povestește cum, în liceu, un coleg aplica o metodă șmecheră de a face bani de buzunar folosind telefoanele publice cu monede. El bloca fanta de retur a monedelor nefolosite cu un burete tăiat special în așa fel încît să nu se vadă și să se potrivească. Gașca aștepta un timp ca telefonul să fie folosit și apoi retrăgeau bucata de burete. Monedele cădeau frumușel în cutiuța de colectare.

Este primul exemplu de phone phreaking pe care l-am găsit într-o carte românească. De fapt, nu este vorba despre manipularea la nivel electronic a telefonului public, ci la nivel mecanic. Iar asta m-a dus cu gîndul la modurile în care am folosit telefoanele publice și cele cu comandă de-a lungul timpului și starea lor de azi, ca o continuare la amintirile despre telefonia fixă de acasă.

Alo, pompierii?

O zi de vară molatică în fața blocului. Nu sunt prea mulți copii, dar găsesc un tovarăș cu care să stau de vorbă. Pornim la explorat prin jur și ajungem din întîmplare la subsolul blocului. Și lui, și mie ni se pare că miroase a gaze acolo (și nu, nu era de la noi!). După ce ne dăm cu părerea despre ce ar putea fi, decidem că numai pompierii pot spune cu adevărat dacă suntem în pericol sau nu.

Îmi dă el o fisă, o introduc cu mare curaj în fanta telefonului albastru din metal, după ce aștept să se aprindă beculețul alb. Învîrt discul și formez numărul pompierilor (la acea vreme, pompierii, poliția și salvarea aveau numere diferite). Mi se răspunde, explic problema și dau adresa. Mi se promite un ehipaj în 5 minute. Moneda îmi vine înapoi, pentru că fusese un apel gratuit.

Stau cu tovarășul lîngă telefon și nu ne punem mari speranțe. Dar iată că auzim sirenele și se profilează pe stradă un camion de pompieri. Am băgat-o pe mînecă! Ne ascundem și privim de departe cum pompierii coboară precipitat din camion, intră în bloc și merg la subsol. Mergem tiptil în spatele lor. Unul dintre ei miroase și folosește un aparat, probabil pentru a detecta scurgeri de gaze. Nu găsește nimic. Anunță prin stația de emisie-recepție că a fost alarmă falsă și că trebuie găsit apelantul, pentru a fi amendat. Nici nu termină fraza, că eu sunt deja sus, în apartament, foarte cuminte și retras.

Telefoanele albastre

Mici monștri urbani, deloc prietenoși prin design, care funcționau cu monede. Receptorul se odihnea în furcă, monedele se colectau într-o cutie pe care o schimbau cei de la PTTR periodic. Monedele nefolosite picau într-o gaură în partea de jos, protejată de o ușiță batantă. Cînd sunam de la București la Buzău, trebuia să mă înarmez cu o mulțime de monede și să tot alimentez aparatul la vreo 20 de secunde.

Unii „inteligenți“ blocau fanta de introducere a monedelor cu gumă de mestecat suficient de mult încît să nu mai poți scoate moneda deja introdusă. Apoi le colectau cu un magnet. Alții făceau cum am povestit la începutul acestui text. Oricum, era destul de greu să găsești un telefon funcțional albastru, dar aveai mai mult noroc în fața oficiilor poștale sau în gări, pentru că acolo erau cît de cît supravegheate și întreținute.

Telefoanele cu comandă

Undeva între telefoanele albastre PTTR și telefoanele portocalii Romtelecom, erau telefoanele din oficiile poștale.

Procedura era cam așa: mergeai la ghișeu, spuneai numărul pe care voiai să-l suni și spuneai cîte minute vrei. Plăteai și așteptai cuminte pe băncuță. În funcție de aglomerația pe fire din acel moment, erai anunțat mai repede sau mai greu la ce cabină să mergi. Acolo te aștepta un simplu telefon, de fapt un receptor, fără cadran. Ridicai receptorul, centralista te ruga să confirmi că ești acolo și te lăsa să vorbești. Te anunța cu puțin timp înainte că nu mai ai credit. Dacă voiai să mai vorbești, spuneai asta. Plăteai la final, tot la ghișeu, diferența.

Era o metodă foarte bună de a suna din tabere. Soluția era să anunți la ghișeu că vrei o convorbire cu taxă inversă. Părinții nu puteau refuza cererea, deci vorbeai cu ei scurt, pe banii lor și salutai oficianta de la poștă din mers, după ce terminai.

Telefoanele portocalii de la Romtelecom

După Revoluție, am intrat în lumea civilizată cu telefoanele publice cu cartelă!

Costa foarte mult să vorbești interurban, deci trebuia să te dotezi cu cartele de valoare mare. Ecran cu afișaj cu puncte, furca dispăruse, telefonul arăta ora (util cînd mergeai pe jos și nu aveai ceas la tine). Cînd se termina creditul de pe cartelă, ți se mai ofereau cîteva secunde, foarte utile ca să spui „pa-pa!“, dacă nu voiai să introduci o cartelă nouă.

Am folosit de multe ori telefoanele portocalii în combinație cu pager-ul. Micuțul aparat Motorola de la brîu vibra și-mi arăta mesajul transmis de expeditor, dar și numărul lui de telefon. Dacă era ceva important, foloseam telefonul portocaliu ca să sun. Comunicare în doi pași, nu-i așa? Dar se putea spune că puteam fi găsit oriunde, dacă pagerul avea semnal și dacă exista pe aproape un telefon portocaliu.

Telefoanele publice, încotro?

Probabil mulți dintre voi nu au folosit niciodată un asemenea telefon portocaliu. Unii dintre voi s-au născut în era telefonului mobil. Deja cei care-și fac majoratul acum s-au născut în perioada în care exista acces la Internet și în România. Privim diferit cutiile portocalii de pe străzi, în funcție de generația din care venim.

Sunt abandonate, murdare, vandalizate. Sunt suporturi de afișe, coșuri de gunoi. Unele mai sunt frecventate de cei care vor să afle ora exactă și cărora le e lene să scoată telefonul mobil din buzunar.

I-am întrebat pe cei de la Romtelecom care mai e situația cu aceste cabine telefonice și am primit răspunsuri (mulțumesc, Irina Sfetea, pentru facilitatea comunicării în corporație):

  • În 1998, erau active câteva zeci de mii de telefoane publice – astăzi, numărul este de aproximativ 10.000, iar o treime dintre acestea sunt amplasate în cabine telefonice stradale.
  • Romtelecom asigură întreținerea cabinelor telefonice.
  • Totuși, frecvența cu care se produc vandalizări, distrugeri, deteriorări de către persoane neidentificate depășește ritmul în care se pot executa reparațiile necesare.
  • Romtelecom menține active telefoanele amplasate în incinta a diverse instituții și obiective de interes public, dar și în zonele din diverse orașe unde acestea sunt în continuare folosite (cum ar fi centrul orașelor de interes turistic sau zonele cu trafic intens, spitalele, penitenciarele sau gările).
  • În continuare, telefoanele publice permit accesul facil la servicii de comunicații, inclusiv la apeluri de urgență în cazuri extreme, pentru cei care nu au la dispoziție un terminal mobil.
  • Pentru apelarea de la telefoanele publice, se pot folosi cartele telefonice preplătite speciale sau cartele Evrikard – acestea sunt puse în vânzare în magazinele Romtelecom, prin terți, dar și prin Poșta Română. Momentan, numărul cartelelor este redus, însă cât de curând se va face o aprovizionare cu noi stocuri, proporțional cu cererea existentă din partea utilizatorilor.

Orice ar spune Romtelecom, telefonia publică este pe moarte, deși ea mai poate da naștere unor mici pasiuni (iată, de exemplu, amintirile declanșate de o simplă fotografie cu cartele telefonice vechi). Am intrat de mult în era telefonului mobil. Cei care rezistă la schimbare n-au decît să folosească în continuare scrisoarea pe hîrtie. Tehnologia în sine nu pervertește ființa sau sufletul, dar modul de folosire a ei de către oameni poate schimba generații, atitudini, poate declanșa mișcări sociale, cu efecte pozitive sau negative. Depinde numai de noi.

Pe aceeași temă:

Sute de cabine telefonice, lăsate de Romtelecom să ruginească pe străzi

Primele 20 de cabine telefonice Romtelecom stricate au fost dezmembrate, în Sectorul 4, azi. FOTO

La ce mai sunt bune cabinele telefonice? Doi tineri din Praga au avut o idee ingenioasă


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5 gânduri despre “Un mesaj din trecut: telefonul public

  • SF

    Am copilarit pe langa posta din Drumul Taberei, a doua ca marime din Bucuresti, nu stiu daca si din tara, dupa Palatul Telefoanelor. Imi amintesc cu lux de amanunte detaliile prezentate in postarea de mai sus. Imi mai amintesc si ca doamnele din camerele cu dulapuri pline de fire ne furnizau ghemotoacele de sarma subtire, colorata in fel si fel de modele, folosita de noi pentru “invizoace” – materia prima pentru “cracane”, pentru decorarea spitelor bicicletelor pegas sau pentru breloacele impletite in 4, 6 sau 8…

  • Ştefan (nokia) (djl)

    Când am terminat şcoala generală în 1997 mai erau în uz telefoane cu monedă.
    La liceu era deja din ăla portocaliu, cu cartelă. Ăla cu monede era mai convenabil, că nu trebuia să dai 50.000 Lei (sau cât costa cea mai ieftină cartelă) dacă doreai să vorbeşti de 10.000 Lei. Mai întotdeauna purtam cartelă la mine.
    Au existat varianta modernă a telefoanelor publice cu monedă. Erau alea albastru închis, înalte, cu display şi cu taste. Nu au fost chiar aşa de răspândite. Cineva ştia că colecţionez telefoane, dar nu s-a gândit să mă întrebe dacă mă interesează şi publice şi când i-am spus deja le casaseră. Din alea Ceauşiste mai există, mai există şi T.M. 2-uri păstrate, dar unul din ăla din anii ’90 nu am văzut pe nicăieri …