E-BOOK+AUDIO Cronică de Cotroceni – Adriana Săftoiu


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 11 min)

Adriana Săftoiu spune în „Cronică de Cotroceni“ tot ce a durut-o în legătură cu Traian Băsescu. Fără menajamente, pe alocuri fără diplomație, autoarea îl critică de la A la Z pe cel care ne-a stresat 10 ani în calitate de președinte. Săftoiu îl ia la băni mărunți pe cel căruia i-a fost consilier la Cotroceni și-i realizează un portret deloc măgulitor, hidos în cea mai mare parte.

Săftoiu spune despre Băsescu un lucru care ea consideră că-l definește: el nu vedea calitățile oamenilor, dar le exploata defectele. A fost un președinte frustrat, complexat de lipsa de educație, cultură și diplomație. Autoarei îi sar în ajutor limbajul ei extrem de cizelat, apelarea la autori de cărți de teorie politică și filosofie și faptul că românii s-au săturat de Băsescu pînă peste cap, încît nu mai sunt capabili să-i vadă vreo calitate acum, dacă aceasta a existat, prin absurd.

„Cronică de Cotroceni“ este un volum structurat oarecum cronologic, dar autoarea nu ezită să intercaleze amintiri și citate din „Caietul albastru“, un fel de jurnal pe care l-a menținut cît a fost consiliera președintelui țării. În povestea ei, apar și alte personaje politice marcante, dar se insistă asupra unor figuri emblematice, precum Călin Popescu Tăriceanu și Elena Udrea.

Băsescu și-a început primul mandat cu două linii directoare de comportament:

  1. implicarea în tot ce mișcă;
  2. îndepărtarea celor care i se părea lui că nu-l respectă.

Parcursul său politic arată foarte mult cinism, un calcul rece în atingerea obiectivului. Iar cei faţă de care avea datorii trebuiau îndepărtaţi. Să fie asta o condiţie sine qua non a puterii?

În 27 decembrie 1997, Traian Băsescu a acordat un interviu Evenimentului Zilei (luat de Claudiu Săftoiu), în care îl atacă violent pe primul-ministru Victor Ciorbea, pentru că ţine şedinţe de guvern “lungi şi lipsite de eficienţă” şi critică PNŢCD pentru că este “un partid desuet”. Autoarea consideră că acela a fost momentul în care Băsescu a intrat cu adevărat în atenția publicului și a început să fie considerat un candidat serios la președinție.

Cred că niciodată nu a judecat în termeni radicali istoria P.C.R. Pe fond, el este un om care nu a simţit prigoana partidului comunist, cel mult inconveniente de ordin domestic – lipsuri casnice – pe care le rezolva, aşa cum a mărturisit-o, cu blugi, ţigări şi alte „monede de schimb“.

Este fascinant modul în care Băsescu a reușit să se înconjoare la început de oameni de valoare, cărora nu le ajungea nici la genunchi în ceea ce privește intelectul. Săftoiu nu explică această fascinație pentru fostul comandant de corabie.

Cred că, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost aceştia, şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică. Pentru Traian Băsescu, relaţia cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. Până în final, cred mai degrabă că evoluţia relaţiei cu aceştia nu a făcut decât să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienţi.

Lipsit de fler politic, lipsit de inteligență cultivată, Băsescu nu avea decît o anumită intuiție și un obraz incredibil de gros. Cartea este plină de gafe ale acestuia, citate misogine, episoade în care Băsescu pare un imberb dezorientat. Singura lui preocupare era să ceară respect față de „instituția președintelui“.

Traian Băsescu mi-a făcut un reproş, înainte de plecarea mea de la Cotroceni: că nu m-am raportat niciodată la el ca la un preşedinte. S-ar putea să fi avut dreptate. Nu l-am privit niciodată în aceşti termeni: preşedinte sau primar sau ministru. L-am văzut ca om, cu bune şi rele, cu cea mai înaltă funcţie în Stat, cel mai onorabil rang politic.

Activitatea de consilieră a Adrianei Săftoiu este disipată în această carte: uneori trebuie să ghicim dacă vorbele și faptele președintelui au venit din puțina lui minte sau din sfatul doamnei consiliere. Dar momentele în care fostul președinte a călcat în străchini sigur nu au fost create de ea.

Aspectul gregar, vestimentaţia tip second-hand – purta hainele ca un umeraş cu un braţ rupt –, pantofii perforaţi, cu vârful amintind de imineii turceşti, şuviţa personală, de care nu s-a atins nimeni până la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audienţei, remarcile dizgraţioase, vorba aspră, directă, fără fandoseli şi politeţuri, nepotrivită adeseori în public, lipsa oricărei culturi a protocolului diplomatic făceau din Traian Băsescu un intrus în lumea costumelor prezidenţiale, un candidat nevandabil.

Multe pagini sunt dedicate preocupării lui Băsescu de a monitoriza presa, de a suna la televiziuni, de a înjura ziariști și de a bea whisky-uri cu cuburi de gheață plutind în pahar. În episodul de mai jos, T.B. vrea să pună la punct un post de televiziune care îndrăznește să nu relateze cu sfințenie ce a spus el, apelînd la patronul postului, S.O.V., dar le pune pe Udrea și Săftoiu să acționeze:

Acest președinte a fost un „jucător“, dar unul de mîna a doua, care reușea să dea impresia de luciditate, care putea arunca două-trei vorbe amuzante la conferința de presă de dimineață, după ce petrecuse la restaurant pînă la 2-3 noaptea, care le considera pe femeile din politică simple ornamente și care și-a împins feblețea – pe Elena Udrea – pînă în vîrful politicii, asemeni unui tînăr cu limba scoasă după cea mai focoasă colegă din liceu.

Într-o vizită de o zi în Polonia – unde ne-a însoţit şi György Frunda, care privea cu o anumită îngăduinţă bustul şefei Cancelariei, aşezată în faţa lui în aeronava prezidenţială –, Traian Băsescu i-a sugerat, cât a putut de discret, să încerce ceva mai acoperit. Spaţiul era prea mic ca să nu fie auzită conversaţia. A mărturisit că nu are bagaj cu ea, fiind o vizită cu întoarcere în aceeaşi zi. Dar, odată ajunşi la sol, Elena a dispărut din delegaţie. A reapărut în clădirea unde avea loc acel summit pe tema drepturilor minorităţilor, cu bluza schimbată. Purta o helancă. Traian Băsescu nu s-a putut abţine: „Acum ai exagerat cu bluza asta de mănăstire“. Uneori aveau haz împreună.

În Egipt, a refuzat să se deplaseze la piramide, deşi pentru delegaţia noastră se făcuse un protocol special. Ne-a spus să mergem noi să onorăm invitaţia, că el le-a văzut când era comandant de vas. Vizitarea Taj Mahalului, care a presupus deplasarea cu un microbuz pe drumuri de ţară, năclăite în praf şi căldură, a fost alt prilej de bombăneală.

După vreo doi ani de domnie ai fostului marinar, românii și-au cam dat seama cu cine au de-a face. Dar în euforia vinului ieftin sau din reflexul românului de a considera că nimic nu e serios, Băsescu a dominat scena politică mulți ani, jonglînd cu instituțiile statului, cu serviciile secrete și cu presa. „Cronică de Cotroceni“ ne oferă aceeași imagine despre Băsescu pe care a avut-o o parte din popor despre el, dar aici tușele sunt mai groase, impresiile autoarei sunt acute, dezamăgirea ei față de personajul pe care l-a servit transpare peste tot în text.

După ce citești cartea Adrianei Săftoiu, nu poți să nu te întrebi retoric, parafrazînd întrebarea de tip „glonțul de aur“ pusă de Băsescu lui Năstase în dezbaterea prezidențială din decembrie 2004, de la TVR: măi, ce blestem o fi fost pe poporul ăsta de a ajuns să-l voteze de două ori pe acest om și de nenumărate ori pe Iliescu? Oricum, e o carte care mi-a adus aminte de “Ca un grătar de mici” a lui Daneliuc și este numai bună de citit înainte de “Marea spovedanie a broker-ului fugar” (Cristian Sima).

Se intră într-o altă eră. Post-Băsescu. Se pare însă că istoria se repetă. Aplaudacii s-au strâns în jurul noilor lideri şi li se spune că e bine pentru că adversarul oricum e mai rău. Când tocmai toarnă Ionel dulceaţa în şoşonii românului, madam Popescu spune amuzată: „Nu e frumos când sunt musafiri!“. Şi sfătuitorii dau cuminte din cap: Să nu supărăm pe domnul!
Priviţi la aplaudacii din preajmă şi veţi şti ce lider se arată. Cu echipe şi lideri care se iubesc atât de mult, încât şi propria umbră e alungată ca să nu creeze vreun dezavantaj de lumină întunericului, vom repeta dezamăgirile.

Cronică de Cotroceni de Adriana Săftoiu, 2015, Editura Polirom, 246 pp.

Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.