E-BOOK + AUDIO Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord – Yeonmi Park


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)

Coreea de Nord este acea țară în care se fac execuții publice, din motive precum “a primit un telefon din străinătate” sau “nu a mărturisit la ședința locală toate lucrurile rele pe care le-a făcut în ultima săptămînă”.

Coreea de Nord este acea țară în care foamea este starea normală și un bol de orez plin pe masă este o minune.

Drumul catre libertate Yeonmi Park - copertaCînd eşti foarte mic, nu cunoşti decît ceea ce se află în faţa ochilor tăi. Întreaga ta viaţă o constituie părinţii, rudele, cartierul. Mie mi se părea ceva normal că uneori aveam ce să mîncăm, iar alteori nu aveam decît o masă pe zi şi atunci flămînzeam.

În lumea liberă, copiii visează la ce vor să se facă atunci cînd vor fi mari şi cum îşi pot folosi talentele. Cînd aveam 4-5 ani, singurul lucru pe care doream să-l fac ca adult era să cumpăr cîtă pîine voiam şi s-o mănînc pe toată. Cînd îţi este mereu foame, nu te gîndeşti decît la mîncare. Eu nu înţelegeam de ce, cînd mama venea acasă cu nişte bani, trebuia să-i păstreze aproape pe toţi pentru mai tîrziu. În loc de pîine, mîncam numai un pic de terci de cartofi. Eu şi sora mea ne-am înţeles că, dacă o să ajungem mari, o să ne folosim banii ca să mîncăm pîine pe săturate. Chiar ne ciondăneam cînd venea vorba despre cîtă pîine putem mînca. Ea îmi spunea că poate să mănînce o găleată de pîine; eu ziceam că pot mînca zece. Dacă ea spunea zece, eu ziceam o sută! Credeam că puteam să mănînc un munte de pîine fără să mă satur.

Coreea de Nord este acea țară în care, mai rău ca în romanul “O mie nouă sute optzeci și patru” al lui George Orwell, ți se pare că pînă și plantele și animalele din jur știu ce gîndești și te vor pîrî.

Eu chiar credeam că Kim Jong Il, Conducătorul nostru Iubit, îmi putea citi gîndurile şi că aveam să fiu pedepsită pentru gînduri rele. Iar dacă nu mă auzea el, erau spioni pretutindeni, ascultînd pe la ferestre şi pîndind în curtea şcolii. Toţi făceam parte din inminban sau „unităţile populare” de cartier şi aveam ordin să pîrîm pe oricine spunea ce nu trebuie.

În “Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord”, Yeonmi Park povestește cum a fost să copilărească și să pășească în adolescență în această țară, înainte de a fugi cu mama ei în China, iar mai tîrziu în Coreea de Sud, prin Mongolia. Și-a văzut mama violată, iar mai tîrziu chiar ea a fost supusă unor rele tratamente din partea celui care pretindea că are grijă de ea.

Ce m-a impresionat însă este că autoarea, acum în vîrstă de numai 22 de ani, nu regretă aceste experiențe.

Sînt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord. Aceste două evenimente m-au modelat într-un anumit fel şi nu le-aş schimba pentru o viaţă obişnuită şi senină.

Amintirile din copilărie ale autoarei sunt dominate de durere, teamă, schimbări de domiciliu, angoasă și puteți pune în acest amestec fizic și psihic orice senzație credeți că v-ar face să vă simțiți aproape de moarte. Așa că traversarea deșertului Gobi, alături de mama ei și de alți fugari, orientîndu-se numai după stele și suportînd un frig aspru, n-a fost decît o altă experiență care a călit-o pe fetița de 14 ani de atunci.

Poate că undeva, în străfundurile sufletului meu, ştiam că ceva nu e bine. Dar noi, nord-coreenii, ne pricepem foarte bine să minţim, chiar şi pe noi înşine. Pruncii îngheţaţi pe care mamele moarte de foame îi abandonau pe străduţe nu se potriveau cu imaginea mea despre lume, aşa că nu puteam procesa ceea ce vedeam. Era ceva normal să vezi cadavre în mormanele de gunoi sau plutind în apele fluviului, era ceva normal să treci mai departe şi să nu faci nimic atunci cînd un străin striga după ajutor.

Ajunsă în Coreea de Sud, Yeonmi Park s-a pus pe învățat, pentru că avea de recuperat ani buni de educație. Acum este o apărătoare a drepturilor omului, este vînată în secret de Coreea de Nord, se plimbă prin lume pentru a ține discursuri și a se implica în diverse campanii umanitare.

Alături de scris, şi cititul m-a ajutat să-mi ordonez lumea. Imediat ce am ajuns în Coreea de Sud şi am putut să fac rost de traduceri ale marilor cărţi din toată lumea, le-am devorat pur şi simplu. Mai tîrziu le-am putut citi şi în engleză. Iar cînd am început să scriu şi eu cartea mea, am dat peste un citat celebru din Joan Didion: „Ne spunem poveşti ca să putem supravieţui”. Chiar dacă eu şi această scriitoare provenim din culturi atît de diferite, simt că adevărul acestor cuvinte îşi găseşte ecou înăuntrul meu. Înţeleg că uneori singura modalitate de a supravieţui amintirilor noastre este să le turnăm într-o poveste care să explice întîmplări ce par inexplicabile.

În acest fragment audio, autoarea își amintește cum își potolea foamea cu sora ei, mîncînd gîngănii și ierburi și ce înseamnă pentru ea primăvara:

Autoarea cărții este o figură oarecum controversată astăzi. Unii spun că nu toate episoadele din cartea ei coincid cu mărturiile altor persoane de la acea vreme, alții cred că participarea ei la diverse show-uri de televiziune a șubrezit din credibilitatea tuturor refugiaților din Coreea de Nord și nu numai.

Cartea trebuie însă citită pentru că zugrăvește o imagine sumbră despre una dintre ultimele țări cu un regim politic animalic din lume. La fel ca în cazul altor volume de memorii din vremuri sau locuri cu regimuri dominatoare, și aceasta trebuie să ne servească drept lecție.

Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.