(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)
„Am făcut liceul la Câmpina și nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit.
Când nimeni nu se mai aștepta, după o criză de seriozitate, am intrat la
Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Acum când scriu,
criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie.”
Cu peste 50 de recenzii şi cronici literare, romanul său din 2002, „Dincolo de frontiere”, este considerat primul mare succes al literaturii noului val.
Doar eu și Sorin Stoica n-am dat șpagă atunci la modulul psihopedagogic. Nu știu dacă se mai cere această aberație astăzi, dar pe timpul ăla trebuia să absolvi acest curs „intensiv” și să ai la mînă un certificat obligatoriu în cazul în care voiai un post în învățămîntul universitar. Iar eu și Sorin voiam să fim profi la facultate, nu? N-am dat atunci șpagă pentru că ni se părea ridicol: așa-zisele cunoștințe premestecate care ne erau servite nu erau decît niște idei învechite care se aplicau la învățămîntul de grădiniță și cel mult la cel primar, nu ne foloseau la nimic la facultate. În fine, ceilalți cursanți trecuți de prima tinerețe au fost cam supărați pe noi.
Sorin și-a folosit amintirile și experiența din viața de preparator universitar în cărțile lui și la unele pasaje am rîs în public.
La un examen de licență de acum vreo câțiva ani, o absolventă destul de cretină a pomenit ceva despre hermeneutică. La care un profesor, ce bănuia că aia habar n-are ce e aia hermeneutica, s-a ridicat de pe scaun mimând revolta și s-a scandalizat, domnișoară, hermeneutica e o îngrozitoare înjurătură de mamă, în condițiile astea io nu mai pot rămâne în sală!
Într-un final, studenta a început să plângă, jurându-se că nu a vrut să jignească pe nimeni. Profesorul respectiv a murit, iar asistenții care au rămas azi în facultate sunt și mai proști decât domnișoara respectivă.
În acest fragment audio, un tinerel îl inițiază pe unul și mai pipernicit decît el în tainele colinei Cotroceniului și a Complexului studențesc Leu:
[soundcloud]https://soundcloud.com/george-hari-popescu/dincolo-de-frontiere-sorin-stoica[/soundcloud]
În creațiile lui, Sorin observă lumea, o critică, o ironizează, o ia în glumă. Autorul a murit înainte să împlinească 28 de ani, dar a lăsat în urmă în jur de 1.000 de pagini de povestiri, schițe, articole literare, publicistică și corespondență savuroasă. E-mail-urile lui din spital sau de acasă, de la Bănești, sunt pe cît de triste pe atît de hilare.
Evenimentele de ieri au fost că a plouat și un câine din vecini a intrat cu picioarele când în vaselină, când în ciment și a trebuit să fie tuns pentru a nu se transforma în statuie încă din timpul vieții.
Experiența de jurnalist nu l-a schimbat ca scriitor, dar i-a oferit carne de tun pentru dialoguri, personaje și situații ieșite din comun.
Îl țin minte doar pe primul șef de secție cum urla la mine „Bă Chivule, mânca-ți-aș gura ta, crezi că omul obișnuit — vedeți, e o obsesie – crezi că are habar ce-i ăla spirit gregar? N-are ce să caute într-o relatare chestia asta! Auzi la el, spirit gregar!“
— Să-l scuip în gură! Io alerg toată ziua și el… Știai, bă, că e prof la o particulară? Și știi ce predă? Deontologia! Etica! Poate o fi mai bine, dracu’, faci exact pe dos totu’!
În povestirile sale, Sorin Stoica surprinde oameni obișnuiți care au gînduri bizare; sau oameni banali puși în contexte deosebite; sau pur și simplu tipologii umane. M-au încîntat cel mai mult la el descrierile de personaje, iar textul care abundă de astfel de bucăți literare este „O zi din viața lui Nae Stabiliment”.
Rânjește lăsând să se vadă cei doi dinți metalici din față. Parcă a mușcat dintr-o bucată de țeavă. Ce dracu’ faci? Zici că se cutremură de presupusa stare dezolantă a lui Nae. Își vâră cotul în fereastră și-și îndeasă un ciont de deget în ureche. E o poveste și cu degetul ăsta. Și l-a retezat demult, la gater, și a mai rămas din el doar un crâmpei de falangă. În tren stă cu el în ureche și ai impresia că se scarpină pe creier. Cine nu-l cunoaște și trece pe lângă el e intrigat și nu știe cum a reușit ăla să convingă urechea să adăpostească gogeamite degetul. Lui Țoc îi place la nebunie expresia de perplexitate de pe fața ăluia. Are o figură de coțcar bătrân, de gargaragiu. Negru la față, parcă a dormit într-un horn de locomotivă. Și nasul e mare, bubos, cât un castravete care crește în direcții nebănuite. Mățău e ceva mai tânăr. Are o mustață subțire, plimbată mereu de buza de sus care nu-și găsește astâmpăr. Frecuș continuu în josul nasului smiorcăit și el fără rost. Buza de jos e ca o potcoavă groasă, strâmbată în afară. Din pricina asta stupidă pare mereu bosumflat și, uneori, siderat, perplex.
Și apropo de oameni banali confruntați cu situații ieșite din comun, ce să cred despre acest Costică, un bărbat simpluț, care decide într-o dimineață să nu se mai dea jos din pat?
Îl înăbușă tristețea. Se pornește să se întindă. Asta-i aducea de obicei o satisfacție nemaipomenită. Oftează iar, când încheieturile îi pocnesc și-i pârâie ca niște buturugi puse pe foc. În dimineața asta e neînțeles de trist și copleșit de neliniște. Puțin apatic. După ce isprăvește treaba cu întinsul ciolanelor, începe să cugete: „Gândește, Costică, tată, are vreun rost să te ridici din așternuturi?“ Nu înțelege de ce simte nevoia să zacă toată ziua. Un fel de protest. Cu nevasta aranjează, îi zice că e bolnav. Ba, mai bine n-o să zică nimic, o să ghicească ea că nu e în apele lui. Ea chiar își dorește de mult chestia asta, ca să aibă pe cine să doftoricească și să se simtă băgată-n seamă. „Omulețul meu! Ce-o să se facă el!“ Așa o să se văicărească și o să iasă la poartă în papuci și în halatul ăla peticit, înflorat, în culori imposibile.
Sorin Stoica era o persoană taciturnă și închisă de cele mai multe ori. Pe culoarele facultății, părea un urs (chiar și el se descrie astfel la un moment dat), cu căciula lui trasă pe urechi, neras și îmbrăcat în haine de culori închise. Măcinat de boală, nu avea timp pentru conversații de complezență și convenții sociale. Avea lumea lui în minte, avea de scris, chiar și cînd era în spital sau cînd a stat mai mult timp acasă la părinți. Dacă vreți să știți ce se întîmpla în acea lume a lui interioară, vă sfătuiesc să răsfoiți această culegere de opere ale sale.
„Dincolo de frontiere. Opere” de Sorin Stoica, 2015, Editura Casa de Pariuri Literare, 1.178 de pagini.