Despre Franța, Lille și LYON, cu cele mai bune intenții


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Cînd am fost prima oară în Franța, a fost și prima oară cînd am fost în străinătate. Plecarea, deși precedată de o mulțime de birocrație (nu eram în UE, eram neica nimeni ai Europei, am făcut chiar și control medical la

Mulți oameni la tîrgul de Crăciun din Place Carnot

Mulți oameni la tîrgul de Crăciun din Place Carnot

Ambasada FR) și de strîns de curea din partea familiei, a fost foarte plăcută. Indiferent de cît cheltuisem, de cîtă alergătură fusese nevoie, eram bucuros că eram în acel avion Air France, la clasa Business, cu un pahar de șampanie în mînă (explicațiile sunt în altă povestioară).

Am început să ador Franța înainte de aterizare:

  • i-am învățat foarte bine limba;
  • i-am fredonat cîntecele;
  • i-am urmărit posturile TV și filmele
  • i-am citit scriitorii în original și în traducere, ba despre unii am făcut și compuneri.

Eram pregătit. Așa că sufletul meu nu a fost deloc surprins să constate, la Lille, în urmă cu mulți ani, că-i plac străzile orașului, trotuarele, locurile de parcare frumos marcate, oamenii care te salută tot timpul, corectitudinea la dat rest în magazine, ajutorul pe care-l poți primi cînd ai probleme, educația marcată de aluzii literare, cultura de la tot pasul. Da, gata, era țara mea!

Evident, cînd m-am obișnuit cu viața asta de francez la mîna a doua, a trebuit să plec. Eu și D., colega mea din an mai mare de la facultate (și bună prietenă de atunci), plîngeam la Paris, în ultima zi. Ca un făcut, era o zi ploioasă. Am cumpărat ultimul cadou – un ceas din carton, cu limbi de plastic în formă de furculiță și cuțit, pentru bucătăria de la Buzău – și duși am fost.

Cum să-ți apropriezi o țară

Nu e greu să te obișnuiești să trăiești într-o țară, mai ales astăzi, cînd suntem în celebra UE, cînd ne permitem cît de cît bilete de avion, cînd știm să socotim în euro.

Dar…

cînd mă plimb prin Lyon, uneori ajung prin zone în care nu e nici țipenie de om. Străzi pustii, flancate de clădiri în care trăiesc oameni pe care nu-i văd. Cum prind un astfel de moment, îmi aduc aminte de prima dată, de atunci cînd mă bucuram de orice stîlpișor de pe trotuarul din Lille sau din Paris sau de orice trecere la timp prin stație a autobuzului. În momentele alea, cînd rămîn eu singur cu orașul, mă bucur, chiar mă bucur: îi știu limba, i-am înțeles un pic cultura, îi cunosc deja obiceiurile. Brusc, îmi devine familar.

Pe urmă apare un om, iese o mașină dintr-o stradă lăturalnică, se întîmplă ceva și vraja dispare. Orașul nu mai e al meu, este al tuturor și este guvernat de convenții, cutume, reguli și schimbări permanente.

Om fi noi românii (sau est-europenii în general) ușor adaptabili, dar e lucru mare să te obișnuiești cu adevărat să trăiești în altă țară, în alt oraș, să împarți spațiul cu oameni pe care nu i-ai mai văzut pînă atunci. Așa că eu încă am răbdare cu mine, știu că, la un moment dat, voi mai simți acea familiaritate de care spuneam mai sus, dar nu doar cînd e strada pustie, ci cînd e plină de oameni, mai mult sau mai puțin cunoscuți de sufletul meu.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.