Cum am petrecut vacanța de Crăciun (scurte compuneri) 4

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 11 min)

Studenții de la masterat au scris mult în vacanță: SMS-uri cu urări, e-mail-uri cu poze cu pisici, scuze pe bilețele pe frigider, liste de cumpărături. Unii au petrecut așa, alții pe dincolo. Așa că, la cursul-laborator de reînviere după sărbători, i-am pus să facă în clasă un mic exercițiu de dezmorțire: să scrie două-trei paragrafe despre cum și-au petrecut vacanța de iarnă.

Iată mai jos ce a ieșit. La final, un episod semirealist din vacanța mea.

Sarmale, sarmale şi iar sarmale

Pe 25 decembrie am luat masa în familie. Nu pot spune că sunt vegetariană, însă preparatele de Crăciun îmi creează un real disconfort. Am zis să-i fac plăcerea bunicii şi să gust din sarmalele care tronau pe masă. Bineînţeles că după am simţit nevoia să iau un Triferment cu multă apă şi aia a fost, m-am conformat.

Pe la prânz am mers în vizită la sora mea. Altă masă, alte mâncăruri, dar aceleaşi sarmale. Stomacul îmi spunea un NU hotărât, dar din nefericire diplomaţia a avut ultimul cuvânt. Iar Triferment, iar multă apă.

În sfârşit, seara am ajuns la prietenul meu. În sufragerie, ce să vezi? Masă pusă, colinde, brăduţul împodobit şi… binecunoscutele sarmale.

Cum i-am ajutat pe dwarfi să omoare dragonul

Nu te poţi numi un geek adevărat până nu ai participat la cel puţin o aventură fantasy. Iarna asta n-am mai visat cu ochii deschişi şi a trebuit să mă lupt cu o armată de orci, să fur mâncare de la elfi şi să cânt cu dwarfii. Şi cel mai important e că nu dormeam în timp ce făceam toate astea. Totul a început imediat după ce am reuşit să dau gata trei sarmale şi o cană de vin. Eram pregătită! Mi-am activat scutul, mi-am luat d-ale gurii (sarmalele nu mai intrau), pipă, una bucată sul de hârtie igienică (pachetul de şerveţele nu era suficient) şi am dat play!

Cum mi-am petrecut inundaţia dintre ani

31 decembrie a fost o zi de neuitat, pe care am savurat-o înotând, la fel ca alţi fericiţi care şi-au petrecut vacanţa în locuri exotice. Singura diferenţa este că eu înotam în valurile de apă refulată de la chiuvetă, iar singurul element exotic era palmierul din sufragerie. Am înotat contra curentului, încercând să opresc ororile care ţâşneau din bucătărie (fosta mea încăpere preferată). Când cei de la etaj au terminat să îşi spele vasele şi s-au oprit valurile şi la mine în casă, am putut să dau o fugă până la vecinul meu instalator (da, ştiu, mi-a pus Dumnezeu mâna în cap).

Cu ocazia inundației, am învăţat câte ceva:

• ceea ce scoate un instalator din ţevi este o substanţă neagră, o esenţă malefică care abia dacă se ia de pe ceea ce atinge. Am dat cu Domestos şi spirt. Apă sfinţită nu am avut. Încep să îmi doresc să îi fi deschis preotului când a sunat.
• apă pe gresie formează o suprafaţă excesiv de alunecoasă, periculoasă dacă eşti într-o situaţie în care te pripeşti (de exemplu, când încerci să opreşti inundaţia).
• loviturile la noadă îţi pot tăia complet cheful sau capacitatea de a stă jos vreodată.
• un pahar de şampanie te poate doborî după o astfel de aventură exotică.

Am auzit că a fost şi anul acesta Revelion. Eu la 11 dormeam şi visam la locuri uscate şi curate.

O sugestie pentru pensionari

Viaţa la bloc oferă destule satisfacţii pensionarilor cu spirit civic. Dacă, să zicem, sunteţi trecut de vârsta pensionarii, aveţi mult timp liber, multă energie şi soarta v-a „aruncat” într-un apartament cu vederea spre ghenă, iată care ar fi soluţia pentu a va petrece timpul într-un mod cât se poate de plăcut şi de folositor: turnarea vecinilor indisciplinaţi.

Cu toţii am fost martori, cel puţin o dată, la comportamentul neadecvat al vecinilor care aruncă gunoiul la ghenă după alte principii decât cele ale bunei cuviinţe. Paturi aruncare aiurea, puse grămadă pe tomberon, mortăciuni, pamperși aruncaţi pe te miri unde, gunoaie răsturnate, toate acestea ar putea fi preîntâmpinate sunând la anumite numere de telefon şi reclamând vecinii neglijenţi. Nu fi indiferent! Sună acum!

Iarna la Bucureşti

Este vacanţă. Este iarnă. Este ceaţă. O iarnă cum n-am mai văzut. Fără zăpadă, dar plină de ceaţă. Poate tocmai de aceea este greu de văzut. Vizibil însă pe blocul din apropiere de al meu este un steag, un drapel al României. A apărut acolo la 1 decembrie. Şi acolo a rămas până astăzi. În ceaţa deasă blocul pare un vapor ce înaintează agale cu drapelul fluturând pe catarg.

“What would you do if you weren’t afraid?”

Întrebarea a venit pe neşteptate, în timp ce leneveam la televizor. A fost întrebarea care a marcat sfârşitul meu de an 2013. Hm… păi să vedem. Frici am o mulţime: de apă, de înălţime. Care sunt cele care mă împiedică să fac ceva cu adevărat important? De aici o mulţime de planuri şi provizii de distonocalm ca să înving fricile. În ton cu sărbătorile, am rămas cu sloganul stupid din reclama la telefonie mobilă: magie sau piftie? Mi-a plăcut, poate şi din cauză că am simţit că de data asta mi s-a potrivit mănuşă. Nu am ales, am mers pe ambele variante.

Cu ai mei

Chiar dacă au trecut mai bine de cinci ani de când am plecat din Slobozia şi am zburat din cuibul părinţilor, nu ar fi trebuit vreodată să îmi imaginez că ei ar putea să mă vadă mai mult sau mai puţin decât o făceau, să zicem, pe la începutul liceului. După aproape trei luni de când nu am mai trecut pe acasă, iată-mă, sunt eu, din nou, întors în oraşul natal, pentru a petrece Crăciunul alături de familia mea.

Am plecat din Bucureşti cu două zile înainte de marea sărbătoare, fapt ce i-a luat prin suprindere pe ai mei deoarece am ajuns cu o zi mai devreme decât anunţasem, lucru care a dat cu totul peste cap planurile tatălui meu care, în momentul în care am intrat în casă, era îngropat în zecile de sarmale pe care le pregăteşte în fiecare an. Mama, ca de obicei, era la tocător, unde pregătea castraveţii muraţi pentru celebra ei salată boeuf. Şi ştiu, toată lumea se laudă cu mâncarea pe care o face şi îi acordă titluri care mai de care mai interesante, dar la noi, parcă se exagerează puţin. De ce zic asta? Pentru că sarmalele tatălui sunt sarmale deştepte iar salata mamei este celebră, ca şi cum ar fi apărut pe copera Salată de boeuf magazine.

După mica bucurie pe care le-am produs-o ajungând mai repede şi pupăturile de rigoare, înainte să mă apuc să mă descalţ măcar, am fost invitat la masă în stilul următor: „Hai să mănânci nişte salată, nu e gata, dar măcar hai să o guşti pentru că noi ţinem post”.

Cu placa… în spate

379 de kilometri, tren, microbuz, telegondolă. Placă, booţi, protecţii, cască, rucsac, eu şi un singur loc într-un tren aglomerat care a plecat din Bucureşti, pentru prima dată în ultimii cinci ani la timp (23:45).

Amuzat, enervat, optimist, supărat. E noroi dar mai sunt zile. Şi azi e noroi!? Au adus tunuri şi la noapte sigur ninge! Of, cel puţin am înțeles de ce nu au trenurile înârziere.

În final, textulețul meu, cu voia dumneavoastră:

Cu mortul pe scări de bloc

I-am dat drumul pe scări și n-a opus rezistență. Am avut noroc că nu era cam nimeni prin bloc la acea oră, vecinii erau ocupați cu tăiatul porcului la țară, cu shopping-ul sau cu serviciul, pur și simplu. Ajunsesem la etajul patru cînd un picior i s-a prins într-o bară de metal a balustradei. Înmărmurisem. M-am uitat panicat în toate părțile, l-am împins cu gheata, dar nu avansa.

Am urcat din nou la cinci și am luat barosul pe care-l folosisem când am spart pereții, la renovare. Am coborît cîte două trepte și am lovit disperat de cîteva ori în țeava de metal, exact cînd liftul s-a pus în mișcare. Naiba, să nu fie nea Mihai de la etajul trei, că am băgat-o pe mînecă! Normal că el era… Am ascuns barosul după ficus, m-am șters de transpirație și am scos telefonul din buzunar. Mă uitam pe geam și simulam o conversație. Nea Mihai mi-a întins mîna, a zîmbit sarcastic și mi-a aruncat întrebarea: „Ce faci, vecine, ți-a murit recamierul ăla de 30 de ani?“