(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Era o încăpere lungă, cu aspect cazon, dar dotată cu tot ce trebuie. O masă veche de lemn, cu sertare, era obiectul principal de mobilier. Scaune tot din lemn, iar deasupra mesei un panou compartimentat, cu nume de localități la fiecare celulă. Într-un colț, saci din pînză de cort, prinși cu bare metalice la gură – unii dintre ei desfăcuți, alții cu sigilii din plumb și sîrmă împletită. În alt colț, o sobiță alimentată cu lemne, din care pleca un horn prin tavan.
Biroul poștal pe roți
Vagonul poștal al trenului părea o cameră de burlac funcțională. Lucrătorii poștali parcurgeau zilnic traseul Buzău – Nehoiașu – Buzău și acolo le era biroul mobil. Preluau și predau saci cu corespondență de la poștași, în stații și halte. Sortau plicurile și mandatele pe localități, ca să fie gata de predare la următoarele opriri și la sosire, la Buzău. Întocmeau procese-verbale, rapoarte, borderouri scrise în mai multe exemplare (cu foi de indigo), legate cu ață și sigilate cu plumb.
Dacă te urcai în vagonul poștal pe la mijlocul traseului, bănuiesc că auzeai zgomotul sec al ștampilei, de două ori, în mod repetat: o dată în tușiera solidă, a doua oară pe hîrtia ce trebuia oficializată. Eu urcam cu tata în acest vagon cu vreo jumătate de oră înainte de Buzău. Evident, nu oricine avea acces acolo, dar tata era revizor contabil la PTTR și așa aveam parte de o călătorie interesantă. Înăuntru, mi se părea că sunt ca într-un cuib. Mă jucam cu ștampila, exploram cu privirea încăperea de fiecare dată, mă moleșeam de la căldura emanată de sobă.
De multe ori ajungeam în ultimul moment la gară. Noroc că vagonul poștal era întotdeauna primul după locomotivă, exact acolo unde se termina ulița spre haltă. Au fost cîteva cazuri cînd mecanicul a oprit trenul, pentru că ne cunoștea și ne vedea apropiindu-ne în fugă.
Uneori, călătoream cu vagonul poștal și cînd plecam de la Buzău. Atunci, distracției i se adăuga alta: plimbarea pînă la tren cu mașinuța electrică a poștei. Un vehicul mic, cu platformă în spate, care mergea cu vreo 5 km/h și care scotea un zgomot asemănător cu un zumzăit, specific motoarelor electrice. Cînd mașina se întorcea la oficiu, nenea oficiantul o alimenta băgînd în priza specială din peretele exterior ditamai ștecherul de la capătul unui cablu gros, înfășurat în material textil. În timpul „transferului” la tren, auzeam anunțul la megafon: „De la linia 20, paralelă cu linia una, în fața poștei, va pleca trenul cursă de persoane numărul…”.
Pentru mine, călătoria la vagonul poștal era ca o călătorie VIP. Deși alergam după tren, deși ne ajuta din răsputeri să urcăm în vagon un oficiant (pentru că vagonul nu nimerea la peron), deși aveam bagaje și uneori le mai scăpam pe jos și eram nevoiți să coborîm repede și să recuperăm sacoșele cu găini, ouă, legume etc. Amintire cu adrenalină, care mă face să zîmbesc.
Din păcate, la fel cum se întîmplă și în cazul altor texte cu amintiri din comunism, nu am o fotografie cu un vagon poștal de atunci. Dar iată, în poza de mai sus, după grilaj se zăresc două platforme pe roți, care erau atașate uneori la mașinuța electrică de peron, cînd era nevoie să fie transportate multe colete la tren.