(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 2 min)
Nu vreu să citesc pe bloguri ce se comentează despre Michael Jackson, pentru că mi-e frică. Oamenii sunt capabili uneori de răutate inimaginabilă. Sunt în stare să uite complet muzica lui, pentru a se concentra pe viaţa personală, irelevantă pentru creaţia lui.
Am avut norocul de a merge la concertul lui din 1992 din România. Cumpărarea biletului a fost o întreagă aventură, dar voiam atît de „Bad” să merg!
Ascultam muzica lui de ceva timp, o colegă de liceu îmi recomandase albumele lui.
M-am ţinut de mînă cu necunoscuţi la concert, am cîntat cu toţii melodiile, am dansat în tribuna aia îndepărtată de scenă. El era undeva acolo pe scenă, mic, dar ne domina. Nu greutatea spectatorilor ar fi putut dărîma stadionul, ci vocea lui.
Era un om timid şi asta spun mulţi dintre cei care l-au cunoscut şi spune şi el în cartea lui. Sufeream şi eu de boala asta în liceu şi muzica lui chiar m-a ajutat. E o muzică plină de energie, de un ritm care-ţi dă siguranţă. Mişcările lui de dans, inclusiv celebrul moonwalk, care păreau extraterestre, îţi spuneau că este posibil să faci lucruri pe care le credeai imposibile.
Nu-mi pare aşa de rău că a murit, oricît de cinic ar suna. Avea nevoie mare de odihnă. În august ar fi împlinit 51 de ani, din care vreo 45 a cîntat şi a dansat, ne-a oferit atît de mult lucruri şi noi nu i-am oferit în schimb numai sentimente bune. Nimeni nu va mai ajunge la performanţele sale, sunt sigur de asta.
Atîta timp cît voi mai fredona Man in the Mirror cînd merg cu bicicleta, atîta timp cît voi recunoaşte influenţele muzicii sale în piesele lui Justin Timberlake şi ale altor artişti, atît timp timp cît îmi voi aminti scene din Moowalker, va fi bine.