(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)
La invitația Teatrului Mic, am fost aseară la premiera piesei Primăvara dnei Stone la Roma. Textul romanului scris de Tennessee Williams a fost dramatizat de Martin Sherman și tradus de Liana Ceterchi, regizoarea spectacolului. Am văzut o punere în scenă clasică, cu unele accente coregrafice, dar cu mult dinamism și multă energie.
Karen Stone (Dana Dembinski), o actriță americancă celebră, se simte golită artistic și are nevoie de o vacanță. Se refugiază cu soțul (Petre Moraru) mult mai în vîrstă decît ea la Roma, unde acesta moare, în urma unui atac de cord. Actrița cumpără un apartament cu vedere spre coline și încearcă să uite. O contesă locală (Oana Albu) îi face cunoștință cu cîțiva tineri italieni care au rolul de a o consola fizic și pishic. Dintre ei, Paolo di Leo (Ștefan Lupu) o atrage tot mai mult. Între ei se înfiripă o relație. Nu vă spun cum se termină piesa.
Drama se construiește în jurul singurătății actriței. Lipsită de încredere în propriul talent, Karen se simte singură chiar și cu soțul ei. După moartea acestuia, este dezorientată și vulnerabilă, dar precaută în cercurile sociale pline de huzur și excese ale Romei acelor timpuri. Paolo di Leo este colacul de salvare personal. Pe plan artistic, respinge constant orice revenire la teatru și film. Împreună, Karen întinerește și Paolo se maturizează. Acest du-te-vino este presărat de certuri, accese de furie și respingeri reciproce ale celor două personaje, care se traduc uneori într-o oarecare oboseală a spectatorilor.
Karen Stone era încă frumoasă, avea un trecut care-i făcea cinste. Relația cu tinerelul Di Leo nu era printre scopurile ei, dar ea menține flacăra aprinsă. E un fel de răzbunare pe faptul că, de-a lungul carierei, a avut unele rateuri din cauza performanțelor colegilor mai tineri de breaslă. În acest context, este importantă scena în care Paolo o dă afară din casă brusc pe tînăra actriță Angel Hunter (a se vedea jocul de cuvinte: cea matură profesional este „Piatra”, cea aspirantă este „Vînătoarea”).
M-au surprins plăcut numele coregrafice și dezinvoltura Danei Dembinski. Scenografia a fost bine pusă la punct, dar poate se mai putea lucra la „țintuirea” obiectelor care pot produce zgomot în timpul spectacolului (m-au cam agasat zăngănelile lanțurilor metalice de la jaluzelele din salonul actriței).
[box type=”info” style=”rounded” border=”full”]Dacă doriți să explorați creația aceasta, ar fi bine să citiți romanul original, apoi să vedeți ecranizarea din 1961 și, dacă o găsiți, adaptarea pentru TV din 2003. Dar mai bine începeți mergînd să vedeți piesa la Teatrul Mic.