Cuvînt-cheie: citate

În lumea liberă, copiii visează la ce vor să se facă atunci cînd vor fi mari şi cum îşi pot folosi talentele. Cînd aveam 4-5 ani, singurul lucru pe care doream să-l fac ca adult era să cumpăr cîtă pîine voiam şi s-o mănînc pe toată. Cînd îţi este mereu foame, nu te gîndeşti decît la mîncare. Eu nu înţelegeam de ce, cînd mama venea acasă cu nişte bani, trebuia să-i păstreze aproape pe toţi pentru mai tîrziu. În loc de pîine, mîncam numai un pic de terci de cartofi. Eu şi sora mea ne-am înţeles că, dacă o să ajungem mari, o să ne folosim banii ca să mîncăm pîine pe săturate. Chiar ne ciondăneam cînd venea vorba despre cîtă pîine putem mînca. Ea îmi spunea că poate să mănînce o găleată de pîine; eu ziceam că pot mînca zece. Dacă ea spunea zece, eu ziceam o sută! Credeam că puteam să mănînc un munte de pîine fără să mă satur.

(„Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord” de Yeonmi Park)

Dar eu privesc Cernobîlul ca începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaștere, ci și o arheocunoaștere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine și lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în aceste cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizile aruncate deasupra pământului nostru o să trăiască cincizeci, o sută, două mii de ani. Și mai mult. Din punctul de vedere al vieții oamenilor, ele sunt veșnice. Și atunci ce putem pricepe? Oare stă în puterea noastră să înțelegem sau există un sens în acest lucru groaznic, necunoscut nouă?

(„Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor” de Svetlana Aleksievici)

Dintre toate căile cunoscute de a omorî interesul unui editor pentru cartea voastră, stilul este cea mai rapidă și cea mai letală: echivalentul literar al unor otrăvuri cu acțiune imediată. Pe cînd intriga obositoare și personajele de mucava încă mai pot păstra trează atenția editorului timp de cîteva paragrafe sau chiar pagini, o voce nearticulată sau monotonă poate pune capăt lecturii într-o singură propoziție.

(„Cum să NU scrii un roman” de Howard Mittelmark, Sandra Newman)