Cuvînt-cheie: citate

Poate că undeva, în străfundurile sufletului meu, ştiam că ceva nu e bine. Dar noi, nord-coreenii, ne pricepem foarte bine să minţim, chiar şi pe noi înşine. Pruncii îngheţaţi pe care mamele moarte de foame îi abandonau pe străduţe nu se potriveau cu imaginea mea despre lume, aşa că nu puteam procesa ceea ce vedeam. Era ceva normal să vezi cadavre în mormanele de gunoi sau plutind în apele fluviului, era ceva normal să treci mai departe şi să nu faci nimic atunci cînd un străin striga după ajutor.

(„Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord” de Yeonmi Park)

Ei ne-au adus. Ne-au adus chiar la centrală. Ne-au dat un halat alb și o căciuliță albă. O mască de tifon. Am curățat teritoriul. O zi scormoneam, căutam pe jos, o zi deasupra, pe acoperișul reactorului. Peste tot cu lopata. Cei care erau urcați sus erau numiți „berze“. Roboții nu rezistau, tehnica înnebunise. Iar noi munceam. Se întâmpla să ne curgă sânge din urechi, din nas. Ne mânca pe gât. Ochii ne lăcrimau. Mereu se auzea un sunet monoton în urechi. Voiam să bem, dar nu aveam chef. Educația fizică era interzisă, să nu inspirăm degeaba radiații. Dar la muncă mergeam în camioane descoperite.
Dar am muncit bine. Și ne-am mândrit foarte tare cu asta.

(„Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor” de Svetlana Aleksievici)

La un examen de licență de acum vreo câțiva ani, o absolventă destul de cretină a pomenit ceva despre hermeneutică. La care un profesor, ce bănuia că aia habar n-are ce e aia hermeneutica, s-a ridicat de pe scaun mimând revolta și s-a scandalizat, domnișoară, hermeneutica e o îngrozitoare înjurătură de mamă, în condițiile astea io nu mai pot rămâne în sală!
Într-un final, studenta a început să plângă, jurându-se că nu a vrut să jignească pe nimeni. Profesorul respectiv a murit, iar asistenții care au rămas azi în facultate sunt și mai proști decât domnișoara respectivă.

(„Dincolo de frontiere. Opere” de Sorin Stoica)