Cuvînt-cheie: note


Dar continui să-mi petrec timpul căutând prezenţa mujahedinilor din SI pe net. Fotografiile îi reprezintă mândri lângă cadavrele celor pe care i-au decapitat. Victimele sunt în majoritate musulmani. SI, care şi-a construit forţa de expansiune pe o propagandă de senzaţie gen blockbuster american, foloseşte o mulţime de şiretlicuri ca să convingă oamenii să i se alăture lui şi numai lui. O dovadă între multe altele? „Martirii” din Daesh afişează un chip angelic şi un zâmbet calm. În timp ce rămăşiţele pământeşti ale adversarilor apar calcinate îngrozitor. În realitate, Daesh difuzează imediat fotografiile luptătorilor ei dispăruţi „aranjându-le” expresia feţei. Lasă celelalte cadavre, ale „necredincioşilor”, să se descompună la soare înainte de a publica aceste poze insuportabile, ca şi cum Doamna cu coasa s-ar fi abătut chiar atunci asupra lor. Legenda este deseori aceeaşi: „Vedeţi diferenţa: martirii noştri fericiţi, după ce l-au văzut pe Allah, pentru că e mândru de ei şi de ce-au făcut. Şi priviţi cadavrele oribile ale acestor kuffar. Allah i-a pedepsit. Ei nu vor ajunge în paradis”.

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Imaginea desuetă a talibanilor trăind ca eremiţii în grotele afgane limita până acum vocaţiile. Contactul cu noii soldaţi 2.0 ai jihadului merge drept la ţintă. Postând pe YouTube o mulţime de înregistrări video ultraviolente, SI îşi pune amprenta asupra minţilor a mii de occidentali „lobotomizaţi” de rapiditatea de acţiune şi de executare a ameninţărilor sale. „Promisiunile îi obligă doar pe cei care le ascultă…” Este, din păcate, adevărat în cazul acestor tineri jihadişti. Suferind că nu sunt apreciaţi, cei mai mulţi pleacă pe front cu ambiţia ultimă de a posta pe internet o fotografie cu ei îmbrăcaţi în soldaţi. Acolo vor dobândi o anumită importanţă, pe care vor avea şi dreptul s-o expună pe Twitter sau pe Facebook.

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Se spune că teza lupului singuratic nu există. Strălucitul judecător antiterorist Marc Trévidic explică foarte clar acest lucru. În general, chiar dacă există cazuri de jihadişti izolaţi, nu hotărăsc singuri să facă asta; există întotdeauna o persoană lângă tine care te formatează şi te încurajează până la trecerea la acţiune. Această interpretare îmi aparţine, dar cred că, în cazul Merah, în legătură cu care rămân încă multe întrebări, sora lui mai mare, Suad, a îndeplinit acest rol de mentor până când a obţinut de la el o radicalizare totală. Recent, Suad a părăsit definitiv oraşul Toulouse şi a plecat în Siria împreună cu cei patru copii, dintre care ultimul de un an, pe nume Mohammed, „ca omagiu” adus „eroului” ei, de care este „mândră”, după cum a declarat de multe ori, public sau nu. Autorităţile franceze au luat cunoştinţă de plecarea ei abia după ce a ajuns în Siria…

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)