(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)
Graţie Cristinei Bazavan şi revistei Tabu am văzut Felicia, înainte de toate. Aseară mi-am continuat experienţa de descoperire a noului cinema românesc prin Mar Nero, în regia lui Federico Bondi, cu Dorotheea Petre şi Ilaria Occhini în rolurile principale. Invitaţia a fost făcută bloggerilor mari şi mici, iniţiativă lăudabilă care sper să se repete.
Proiecţia a fost urmată de o discuţie cu Dorotheea Petre şi Ada Solomon, producătoarea româncă a filmului. Cred că au fost în jur de 50 de oameni în sala Union a Cinematecii.
Trama o puteţi găsi şi în alte părţi, dar după primele minute ale filmului, m-am întrebat dacă este vorba despre un film artistic sau un documentar: poveste în care se leagă o prietenie între îngrijitoarea româncă şi italianca bătrînă sau o încercare de redare a modului în care ajunge un român amărît să muncească în Italia?
Film artistic
Firul poveştii începe cu Angela, care tocmai ajunge cu trenul la Florenţa, unde este aşteptată de fiul bătrînei pe care o va îngriji. Un singur bagaj foarte mare (o valiză foarte modernă, de altfel, pentru veniturile din România ale Angelei), dezorientare şi o senzaţie de greaţă în tren.
Gemma tocmai şi-a înmormîntat soţul şi acum se pomeneşte cu tînăra româncă angajată să stea după ea toată ziua. Evident, conflict psihologic între dorinţa Gemmei de a fi independentă şi nevoia de a-şi înlocui soţul cu o altă persoană care să aibă grijă de ea.
Cîteva zile de respingere a Angelei, apoi prietenie la cataramă între cele două femei, cu confidenţe şi tot tacîmul. S-a încercat sugerarea unor momente de criză – Gemma cade în baie, Angela întîrzie de la magazin, vecinul libidinos îi face cu ochiul Angelei etc. – dar acestea n-au fost suficient exploatate.
Mi-a plăcut scena în care aparatul de ras al soţului decedat se pune singur pe învîrtit în cutia sa din baie. Gemma îl curăţă şi i-l oferă Angelei, pentru soţul acesteia de la Sulina. O cheie a soluţionării relaţiei dintre cei doi. Adrian nu mai răspundea la telefon de cîteva zile, fiind ocupat cu o altă femeie, după cum avea să afle Angela după un timp.
Dacă unor spectatori le-a plăcut scena în care Angela arată bonul de la magazin Gemmei (vezi-doamne, baba vrea să vadă dacă nu cumva românca a făcut-o la bani), eu am apreciat secvenţa în care Angela se întoarce acasă de la petrecerea de Anul Nou, unde se simţea relativ bine alături de români. Simţul datoriei şi bruma de adaptare la ţara adoptivă au făcut-o să ajungă acasă puţin ameţită de alcool, dar cu drag de Gemma.
Meschin rolul lui Vlad Ivanov, care nu scoate o vorbă în film („L-am ales pentru acest rol pentru că e prea bun”, vorba Adei Solomon), părînd un personaj din secvenţe de flashback, o himeră. Mi-a plăcut scurtul rol al lui Theodor Danetti – tatăl Angelei (mulţi din sală nu-l cunoşteau pe veteranul actor de teatru pe care eu mi-l amintesc încă din copilărie), m-a amuzat scena în care bătrîna descoperă sarmalele şi explicaţiile acesteia (puţin trase de păr) privind modul în care sărută românii „accentuat” prin telefon.
Documentar
Şi Moartea domnului Lăzărescu a fost perceput de spectatorii străini ca un documentar despre spitalele din România, aşa că de ce n-ar fi perceput şi Mar Nero drept un documentar despre viaţa românilor din Italia?
Sunt cîteva elemente care mă împiedică să văd astfel această peliculă:
- filmul se focalizează pe povestea Angelei, ceilalţi români sunt estompaţi în film, tehnica aparţinînd mai curînd reportajului jurnalistic decît reportajului documentar
- documentarea a fost precară în multe cazuri: picnicul românilor, petrecerea de Anul Nou, ieşirea de la biserică, la acestea adăugîndu-se ciudatul accent al românilor din film
- constatările nu sunt fundamentate, nu apar martori şi experţi care să certifice sau să infirme anumite replici: „România va fi ca noi cînd va intra în UE”, „Am venit în Italia ca să am o familie normală” etc.
Momentul poveştii este toamna 2006 – primăvara 2007, imediat după intrarea României în UE. S-au schimbat multe de atunci, situaţia culminînd cu expulzarea din Franţa şi Italia a emigranţilor români.
[nggallery id=19]
Adrian Ciubotaru spunea aseară că Angela e prea orientală la înfăţişare pentru gusturile lui. Ada Solomon a povestit cum Ilaria Occhini a hrănit cu parizer pe ascuns cîinii vagabonzi din Sulina, în zilele de filmare. Unii au fost impresionaţi de umilinţa Angelei, alţii de relaţia dintre film şi povestea reală a bunicii regizorului italian.
Dincolo de toate acestea, cred că mulţi dintre noi au rămas cu o anumită impresie după vizionare: normalitate în relaţiile interumane. Obişnuiţi cu drame promovate în mass-media, cu exagerarea şi generalizarea faptelor criminale ale concetăţenilor noştri din străinătate, parcă e o gură de oxigen fimul Mar Nero, cu simpla lui poveste de prietenie dintre două persoane foarte diferite ca vîrstă, cultură şi venituri.
Mergeţi să vedeţi Mar Nero şi respiraţi adînc la sfîrşit!
Foto galerie şi trailer: Hifilm Productions
Au mai scris:
Desi in mod normal as fi comentat despre film (asta fiind nodul central al intereselor mele, daca pot sa ma exprim asa complicat, si iata ca pot), acum o sa ma leg de tema filmului, din perspectiva cuiva care are o parte a familiei in Italia, la munca. Mama e badanta (asa le zice la insotitoarele de batrini si batrine, un fel de dame de companie in sensul nepervertit al termenului) de citiva ani, iar relatia asta care se creeaza intre o badanta si „signora” ei (abia astept sa vad filmul, sa vad daca exista cuvintele astea cheie) este, de obicei, conturata si condusa de firea badantei. Exemplu: mama ingrijea o batrina din Sicilia, acum citiva ani. Se intelegeau bine, mama stie italiana, dar nu ajunsesera niciodata la confidente. Era o relatie rece, dar de respect, mama fiind mai orientata spre responsabilitate, seriozitate si retinere decit spre confidente si birfe. Intr-o vara a vrut sa vina acasa, asa ca si-a gasit o inlocuitoare (o alta ruda de-a noastra). Genul: vorbareata, citeste Click si Cancan zilnic, are o curiozitate de-a dreptul sereistica, stie tot, etc. Doar ca nu stia italiana. Dupa acea luna de concediu, mama se intoarce in Sicilia si o gaseste pe inlocuitoarea ei gingurind o pseudo-romana, pseudo-italiana cu „signora” ei care, desi nu intelegea nimic si oricum era cam senila, gingurea si ea, fericita.
PS: romanii care stau in Italia capata in foarte scurt timp un accent asa ciudat, de ai impresia ca sint italieni care, intimplator, au invatat o bruma de romana stricata.
PS2 (nu portul): abia astept sa vad daca filmul atinge si problema zilei libere pe care badantele care n-au si „ore” (adica nu fac curat la altii, in zilele libere, pt niste euro in plus) o petrec in parc, de teama sa nu fie puse la munca neplatita ca ore suplimentare.
Aha, deci şi tu vezi filmul ca pe un documentar, dar este firesc, din moment ce ţi-ai făcut o idee despre el din trailer, poze şi textul meu.
Da, e cum spui în majoritatea cazurilor în film. Bănuiesc că relaţia care se stabileşte între îngrijitoare şi îngrijită nu ţine neapărat de relaţiile de muncă româno-italiene, ci de cele interumane universale.
Accentul românilor din film nu este cel de care spui, e unul ciudat, ca şi cum actorii respectivi ar fi bulgari obligaţi să vorbească în româneşte (de altfel, se foloseşte muzică religioasă bulgărească pe fundal, ca venind de la biserica românească din Sulina).
La ziua liberă nu se face referire, dar Angela întîrzie la un moment dat în mall, în timpul orelor de lucru, pierdută în gînduri şi privindu-l pe românul gay care tocmai primeşte un cadou scump de la cel care-l întreţine în Italia.
Ar fi interesant să scrii ceva pe blog după ce mergi să vezi filmul. Oricum, mulţumesc pentru precizările tale!
Aici puteţi vedea poze de la discuţiile cu bloggeri.
cred ca o sa-l vad relativ tirziu, cel mai probabil la tiff 2011. in zarnesti inca nu ruleaza astfel de filme la capela de pe deal (singurul asezamint oarecum cultural din urbe), iar brasovul e departe in termeni de carucior, toddler and stuff:)
ps: in ciuda rarelor mele vizite prin bucuresti, mi-ar placea sa fiu pe lista cristinei – am un blogdefestival pe care scriu numai despre ce vad pe ecran mare.