NEMIRA Suzanne Collins – Jocurile foamei 9


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)

Aflam despre primul volum în iulie că a fost vîndut în vreo 50 de milioane de exemplare în SUA. În august am aflat că trilogia este pe locul al doilea într-un top al cărților preferate de tineri. În septembrie am citit cărțile Jocurile foamei. Între timp, am aflat că s-a făcut și film.

Nu-mi plac romanele fantasy, ceea ce e bine, pentru că Jocurile foamei nu este o trilogie fantasy. Hai să spunem că e un SF pur american sau o trilogie distopică.

Autoarea explică tern modul în care conducătorii Americii acelor timpuri au decis să-și bată joc de propriii cetățeni: organizînd anual niște jocuri, practic lupte de gherilă urmărite de Big Brother audio și video și prin cipuri implantate în jucători, spre deliciul milioanelor de telespectatori. Scopul: să se omoare între ei reprezentanții diverselor regiuni (districte) ale țării. De ce: ca să le arate astfel că acele revolte din trecut nu și-au avut rostul.

V-am făcut un rezumat la fel de tern.

Cînd spun tern, nu mă refer la stilul autoarei, ci la faptul că situația este tratată cu normalitate, cu obiectivitate. Cred că asta este chichița trilogiei: autoarea ne ține în suspans permanent de-a lungul celor 900 și ceva de pagini, tratînd toate aspectele posibile ale acestui viitor sumbru. Avem situația politică, socială, romantism, economie și tehnologie.

Vorbeam cu un prieten de curînd despre Jocurile foamei. Mi-a mărturisit că este o serie de cărți pe care o urăște. Pentru că autoarea aceasta parșivă știe mreu cum să termine un capitol în așa fel încît să nu pui acolo semnul de carte, ci să continui. Fiecare sfîrșit de frază a fiecărui sfîrșit de capitol la Collins înseamnă un climax cinematografic, la nivel regizoral sau de cameră. Știu, un truc vechi, dar iată că redescoperim arta literară în cele trei romane.

Prima carte nu mi-a luat decît cîteva zile. Evident, primul volum este esența. Dar să nu credeți că în a doua și în a treia nu ni se reface decorul acțiunii, nu apar personaje interesante noi (sau vechi, se vede treaba că multe dintre ele erau pe acolo și în volumele anterioare, dar autoarea ne-a făcut să le ignorăm), nu ni se explică modul în care omul poate rezista la nesfîrșit la durere și asuprire.

N-am văzut filmul Jocurile foamei și mi-e teamă că nici nu am poftă să-l văd. Am în minte propriul film bazat pe paragrafele magice ale autoarei. Îmi permit să fiu uneori copil cînd redescopăr un gen literar pe care-l uitasem. Trilogia SF Jocurile foamei mi-a ținut ochii deschiși cîteva sute de pagini.

Nu este o serie de romane care să te facă să adormi, ci una care te trezește.

Suzanne Collins – Jocurile foamei

Anul apariției la Nemira: 2011

ISBN: 9789739896313

Nr. de pagini: 968

Cumpără cartea de pe site-ul Nemira


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

9 gânduri despre “NEMIRA Suzanne Collins – Jocurile foamei

  • krossfire

    Cum in Valcea nu mai exista circuri ale foamei de ani buni, dar Bucurestiul e „prea usor” din punctul asta de vedere, o sa fac referinta la o constructie care de vreo zece ani nu s-a materializat in nimic. Evident, constructia e din orasul natal, Ramnicu Valcea.

    Undeva, dupa traversarea Oltului, exista pilonii unei constructii care candva trebuia sa fie un Carrefour. S-a speculat multi ani in legatura cu scopul pilonilor de beton, iar ultima data serveau drept ”casa bantuita” pentru pustii din imprejurimi.

    Ei bine, in ultimii ani, am inceput sa ma refer la zona drept ”autostrada suspendata a lui Oprescu”. Acum vreo 3 ani, primarul general al Bucurestiului spunea ca autostrada trebuie inceputa cu mult inainte de a intra in Bucuresti. Ii ofer gratuit o sugestie: Ramnicu Valcea :)

    P.S: Ultimele informatii spun ca, daca se va mai materializa vreodata autostrada bucuresteana, ea va fi una subterana, nu suspendata.

  • Alexandra

    Era duminică și deja așteptam instructorul de mai bine de o oră. Îl tot sunam, dar nu venea și eu înghețasem de frig. Când mi-a răspuns mi-a zis că a încurcat bisericile și că e în partea opusă a orașului și că ”să o lăsăm pe altă dată”. Ce era să fac? Am luat-o pe jos să îmi dezmorțesc picioarele. Îmi curgea nasul și n-aveam nici măcar șervețele, dar eram mai durdulie și cel puțin îmi reveneam mai repede de la efort. Deja antrenată de pe drum, am ajuns în stația de autobuz, dar nu se vedea nimic. Se făcuse destul de târziu, era noapte și nici câini nu erau în preajmă ca să îmi fie frică. Mi-ar fi plăcut să îmi fie frică, măcar simțeam ceva. Pentru că, drept să îți spun, nu simțeam nimic trupesc, dar nici sufletesc, eram mai rece ca un fier ruginit și aruncat într-o groapă de gunoi. Sau mă simțeam, mai bine zis, ca un fulg de nea mare, care se topește și dispare repede, pentru că așa suntem noi oamenii, trecători. În fine. Nu se vedea nici urmă de far pe pământ, nici măcar un abur de om

    Am plecat din stație, din nou pe jos și fix în față mi s-a ivit o clădire imensă, cu o cupolă gigantică cărămizie. M-am oprit mirată, am strâns puloverul lung și mai mult în jurul meu și cu ochii lăcrimând de la frig m-am uitat în stânga, în dreapta după o plăcuță și înapoi, de unde plecasem. Am citit numele străzii, eram tot acolo, pe Cașmirulu, dar nu-mi aduceam aminte să mai fi văzut vreodată clădirea aia acolo. M-am gândit că visez, apoi mi-am zis că poate au construit-o de curând și n-am observat-o… ”dar totuși, cum dracu să termine ăștia așa repede o clădire, când le-a luat 10 ani să termine câteva străzi în centrul vechi?”.

    Cum necum m-am trezit că picioarele mă duceau înspre cupolă. Fără să gândesc, fără să îmi pun nici cea mai mică problemă că ar fi periculos, că-s singură sau mai știu eu ce alte gânduri ordinare și firești pe care orice om le-ar avea. Nu. Picioarele mele gândeau și hotărau pentru mine. Am ajuns așadar la nici 50m de intrarea în clădire, iar pe jos, pe alee, erau dale, fiecare inscripționată cu câte o literă. Am citit pe parcursul pașilor… S…P…R..E..-dală goală-C-I-R-C-U-L-dală goală-F-O-A-M-E-I.
    ”Ce Ceaușist” mă gândesc. Evident că am gândit așa, știți că pe vremuri exista Cercul Foamei pe Pantelimon. Am împins ușa greoaie pe care scria ”intrați numai dacă vă e foame”. Căldura m-a împins tot mai mult înuntru, adânc în spațiul acela imens. Și aveam impresia că am să văd multă mâncare, judecând după mesajul de la ușă, în schimb înăuntru erau peste 200 de scaune pitice, plușate, toate în cercuri mici, la niște mese la fel de pitice. Mirosea a fum de țigară, pe mese erau multe ceainice și căni cu cafea, scrumiere, genți, telefoane și lumea roia de colo-colo. Am oprit pe cineva, era un tânăr de vreo 15 ani să zic și l-am întrebat ce eveniment se petrece acolo. Mi-a spus doar să îmi las haina la cuier (puloverul în cazul meu, la cât de cald era, nu aveam nevoie) și să iau loc la una dintre mese.
    – Păi și… îi zic. Dar pleacă zâmbind sadic, fără să mă lase să termin întrebarea.
    Din cine știe ce motive m-am simțit în siguranță. ”Hai să vedem ce iese” îmi zic. Ajung la o masă cu trei bătrânei simpatici, două femei la vreo 30-40 de ani și doi tineri studenți. Eu aveam pe atunci 18 ani, așa că eram cea mai mică. Nici nu m-am așezat bine pe scaun că toți s-au ridicat pe rând să dea mâna cu mine, zâmbind și făcând glume ”ia uite, avem un novice printre noi, ce zici, Ianis?” Am zâmbit și eu și mi-am spus numele, apoi am răsuflat ușurată că atenția nu mai era îndreptată către mine. E ciudat sentimentul ăla de ”nou venit”. M-am uitat la ceas pentru că nu voiam să ajung prea târziu acasă, dar am constatat că acesta stătuse de pe la 1. Și ce rost să îi sun pe ai mei, eu eram teoretic la orele de condus.
    – Cine începe azi? începe unul dintre bătrâni al cărui nume nu l-am reținut, evident. Nu rețin numele din prima mereu.
    – Nu vă supărați, dar îmi explică și mie ce e acest Circ al foamei? îi întrerup eu înainte de toate.
    – Se vede că e nouă, dar se citește în ochii ei că are multe de zis, de-aia a și ajuns aici…
    – Am ajuns pentru că mi-e frig, le răspund entuziasmată și puțin contrariată, chicotind cu inima strânsă în pumnul sentimentului de ”e-fata-nouă” care-mi revenise-n oase.
    – Și foame, nu?
    – Am mâncat la prânz, dar…
    – Hahahaaa… Fată dragă. Aici nu e circul foamei ”de mâncare”… Aici e circul foamei ”de povești”.

    [Scuze pentru lungimea comentariului, m-a luat valul inspirației pe sus și m-a lovit de stânca imaginației. În plus, cele de mai sus sunt inspirate 30% din realitate :) Baftă tuturor participanților!]

  • Ludmila

    E prea frumos comentariul Alexandrei. Deci, nu voi incerca sa intru in competitie, ca stiu de la inceput ca n-am sanse, numai ca as vrea sa spun si eu cateva cuvinte despre o cladire in orasul meu natal, Soldanesti (Republica Moldova).
    Vizavi de scoala generala „din vale”, pe vremea cand eram eu mititica si mergeam la scoala (vorba vine, mititica… pentru ca in clasa a 4-a deja aveam 1,70 m :)), pe vremea aceea se afla acolo, in Soldanesti, o casuta care se chema „Centrul raional de invatamant”, care nu stiu cu ce se ocupa exact, dar e clar ca era ceva legat de invatamantul din raion, nu? E logic.

    La scurt timp dupa ce am plecat eu in Romania, in Moldova s-a bagat sistemul cu judete (nustiu cum se zice, pe romaneasca noastra la aceasta procedura, dar ideea este ca de la cateva zeci de raioane s-a ajuns la 9 judete, asa ca ati inteles voi care este cuvantul pe care nu mi-l amintesc acum…). Ei, si atunci s-a desfiintat centrul nostru raional. Si desfiintat a fost… Nimeni nu si-a mai batut capul cu aceasta cladire.

    Era o cladire veche, cred ca apartinuse inainte unei familii de invatatori, oricum… parea o casa batraneasca. Si nimanui nu i-a mai pasat de ea. Bine, cand spun nimanui, ma refer la autoritati, la conducerea orasului, etc. Pentru ca in realitate, cand nu mai calca nici picior de vrabie de la stat p-acolo, oamenilor a inceput sa le pese de geamurile de sticla, de tiglele de pe acoperis, de lemnul de la geamuri si de la usi care era numai bun de pus pe foc iarna, ca nu de alta, dar bunatate de lucruri… de ce sa se piarda? Mai bine le-au luat ei acasa. Ca nu se stie niciodata cand o sa iti trebuiasca.

    E marea foame in ziua de azi dupa lucrurile altora. Mai ceva ca pe vremea razboiului. Fiecare vrea sa isi aprovizioneze din timp hambarele, si nu mai conteaza ca sunt deja pline, daca le-a intrat in sange, n-ai cum sa le-o scoti… Sunt prea infometati si de aceea mananca tot ce se poate, si tot ce este disponibil, indiferent ca este al lor sau a vecinului plecat in Italia, sau a primariei care a ramas fara bani… daca nu te vede nimeni, inseamna ca trebuie sa mananci de acolo, altfel, nu vei putea dormi la noapte sau, si mai rau, iti va crapa inima de ciuda cand vei vedea ca Nea Vasile de peste drum a fost mai sprinten si ti-a luat-o inainte.

    Si, ca sa revenim la fostul centru raional de invatamant, acuma a ajuns saracul in etapa in care oamenii cara cu roaba caramizile acasa, sa mai faca o soba la gaini, una la rate si una la purcei, ca sa nu raceasca la iarna.

    Si singurul om care vede toate aceste lucruri si se uita neputincioasa la acest spectacol este matusa mea, tanti Tamara, care de ani de zile umbla pe la primarie sa ii dea cineva o casuta, un locusor ceva, sa faca si ea un muzeu al orasului Soldanesti. A strans atat de multe lucruri de la batraneii din oras, care i-au dat obiecte nepretuite, cu limba de moarte, ca sa le puna la muzeu. De mai bine de cinci ani a cerut sa i se permita sa amenajeze muzeul in fostul centru, care indeplinea toate criteriile potrivite pentru un muzeu: aflat in centrul istoric, intr-o casa batraneasca, accesibil copiilor si oamenilor mari care se duc la piata in fiecare zi… dupa cum spuneam… locatioa perfecta. Dar i s-a spus ca primaria nu mai are putere de decizie asupra acestui imobil si sa se adreseze la judet. Iar la judet, aia nu stiu nimic si nu le pasa, ii spun sa vina peste o luna, sau peste 2, sau peste 3… cum, au ei chef.

    De cate ori nu s-a certat ea cu oamenii pe care ii vedea carand tot felul de lucruri de acolo… dar ce poate sa faca ea, femeie batrana? E o vorba la noi, sa nu te pui cu foamea… Da aici nu e doar o foame, sunt mai multe… eu un balamuc, e ca la circ… e Circul foamei.

    Sper totusi ca intr-o buna zi cineva se va milostivi de minunatiile colectate de tanti Tamara si o va ajuta sa le puna frumos intr-o casuta batraneasca, sa injghebe colea un muzeuas mititel. Un muzeu ante(i)-comunist, in care sa renasca istoria, traditiile, si obiceiurile romanilor soldanesteni. Doamne ajuta!

  • sandy

    Circul Foamei. De cateva zile tot incerc sa ma gandesc ce sa povestesc pe aceasta tema. Acum vreo 6 ani scriam o nuvela, „Zona”, in care povesteam despre ceea ce fusese mai intai Circul Foamei, devenit apoi Mall Plaza si care in povestea mea SF devenise centrul energetic al unei nave spatiale care pusese stapanire pe zona de deasupra Pasajului. Tramvaiul era singurul care putea traversa prin pasaj acel loc compet izolat de restul orasului si in care domnea un fum gros si cenusiu. Ei…la mintea mea de atunci suna interesant si imi pare rau ca nu am reusit sa o termin, mai ales ca primele capitole au ajuns intr-un concurs unde au fost chiar apreciate.

    Ei, pentru ca nu mi-ar sade deloc bine sa adaptez „Zona” la tema data, asa cum m-am gandit initial, voi regandi putin tema Circului Foamei.

    Eu, sunt eu din viitor, iar Circul Foamei nu a fost niciodata Mall. Asta pentru ca magazinele cele mai apropiate ca si structua de un Mall erau COOP. De fapt aceste „Circuri ale foamei” au devenit ulterior pseudo-malluri. Sunt un soi de piete gigantice in care nu gasesti mai nimic dar prin care te plimbi in van. Unde pui ca au si o cantina gigantica. Restaurant nu poti sa ii spui oricat ai incerca. Probabil fac si ei, precum astia de la Budapesta(n.r. restaurantul), gatesc carne de caine si iti spun ca e porc. Eeh…..astia au fost smecheri si nu au fost verificati de partid.

    Este toamna. Productia ar trebui sa acopere tarabele. Dar zau, nu vindem frunze uscate. Astea sunt din plin in jurul nostru. Mancare? Las’ ca ne ajunge ce primim de pe cartela: un kg de zahar, unul de faina, un litru de ulei, un sfert de pachet de unt si 5 oua…..pe luna. Si carnea….tot o data pe luna. Dar avem o multime de bucurii cand privim lumina difuza prin cupola acoperita cu sticla murdara, aici, in Cicul Foamei.

    Fireste ca acesta nu este numele lui real. Se numeste „Complexul agroalimentar Lujerul”. Totusi, ne bucuram ca inca nu am murit de foame dupa atatia ani si ca tovarasii ne-au construit o frumoasa, fastuoasa, grandioasa cladire in care sa putem sa stam uitandu-ne unii la alti…ca-n farfurie, nu prea ne arde sa numaram boabele de mazare.