CARTE+AUDIO Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare – Suzanne Collins


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Acțiunea romanului se petrece cu 64 de ani înainte de întâmplările din trilogia “Jocurile Foamei”. Este a X-a ediție a jocurilor și, pentru prima dată, organizatorii au instituit “mentorii”, elevi din diverse școli care să aibă grijă de cîte un concurent de la jocuri.


Vezi și celelalte volume din serie:


În acest volum, Coriolanus Snow este un tînăr cu principii care lui i se par solide și care are planuri mărețe – să studieze la universitate și să avanseze social pînă cînd va căpăta putere politică. El devine mentorul lui Lucy Gray, o fată din Districtul 12. Cu un plan bine gîndit, Snow intenționează să cîștige Jocurile Foamei alături de ea, ca să iasă în evidență. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui, ca să ajungă mentorul tributului câștigător. Treptat însă, se îndrăgostește de concurentă și jocurile capătă brusc alte fațete.

Cele 24 de tributuri, cîte două din fiecare district, erau trase la sorți, conform Tratatului de Trădare, care pusese capăt Zilelor Negre ale rebeliunii districtelor. Jocurile Foamei erau o pedeapsă anuală, menită să le aducă aminte celor din districte că în continuare Capitoliul este cel care conduce Panemul și că o altă revoltă nu va mai fi posibilă. Jocurile erau transmise live la TV și erau un spectacol în sine, cu prezentator, interviuri, montaje video etc.

Aşezat la o masă, un creator-de-joc supraveghea distribuirea obiectelor necesare mentorilor; primeau cu toţii câte un ecuson galben, strălucitor, pe care scria Mentor, ca să-l poarte la gât, dar numai celor ale căror tributuri participau încă în Jocuri li se dădeau commanşete, stârnind invidia celorlalţi. Tehnologia de uz personal dispăruse în timpul războiului şi după terminarea lui, când fabricile se concentraseră asupra obiectelor de strictă necesitate. În prezent, chiar şi aparatura cea mai simplă însemna foarte mult. Manşetele se strângeau cu o cataramă în jurul încheieturii 
şi conţineau un ecran mic, pe care clipea, roşie, lista darurilor 
oferite de sponsori. Mentorii n-aveau de făcut altceva decât să deruleze lista cu alimente, să aleagă ceva din meniu şi să dea un dublu clic pentru ca un creator-de-joc să expedieze mâncarea cu ajutorul unei drone. Pentru o parte dintre tributuri nu existau daruri.

Cel mai mult am apreciat că romanul este scris cronologic, fără intercalări de scene paralele. Astfel, devine o carte ușor de citit. De asemenea, chiar dacă sunt destule personaje, le vei putea ține șirul, pentru că Suzanne Collins are darul de a le face să se lege unele de altele în mod firesc.

Mi s-a părut însă că partea de dinainte de jocuri trenează pe alocuri, așa cum mi s-a părut și în romanul recent al lui Stephen King. Partea Jocurilor propriu-zise nu este cea mai consistentă din volum, dar este edificatoare pentru regulile jocurilor, cruzimea luptelor și scenariile “coapte” de organizatori. După jocuri, acțiunea se focalizează pe Coriolanus, care se schimbă treptat în școala militară (Apărătorii Păcii). Spre finalul cărții, tînărul iese transfigurat, cu idei conforme celor ale statului atotputernic și cu țeluri noi, diferite de cele pe care le avea la 18 ani.

Cu o puternică înţepătură în inimă, Coriolanus şi-o aminti pe Lucy Gray la ultima lor întâlnire, agăţându-se de mâna lui când îi promisese că pot câştiga. Dar n-avea cum s-o apere de creaturile din cuvă, nu mai mult decât o putea apăra de tridente şi de săbii. Însă de astea măcar se putea ascunde. Nu era sigur, dar bănuia să şerpii se vor repezi drept în tuneluri. Întunericul nu avea să le stânjenească mirosul. Pe al lui Lucy Gray n-aveau să-l recunoască, aşa cum nu-l recunoscuseră nici pe al Clemensiei. Lucy Gray avea să ţipe, să cadă la pământ, cu buzele învineţindu-i-se, apoi albindu-se, în vreme ce puroiul strălucitor, roz, albastru si galben 
avea să se prelingă, îmbibându-i rochia cu volane… Asta era! La 
asta se gândise când îi văzuse prima oară. Se potriveau cu rochia ei. De parcă şerpii i-ar fi fost dintotdeauna destinul… 

Fără să ştie exact cum, Coriolanus se pomeni cu batista în mână, strânsă ghem cu grijă, ca recuzita din trucurile magice ale lui Lucky. Se apropie de cuva cu şerpi, rămânând cu spatele la camera de supraveghere, apoi se aplecă, cu mâinile pe capac, ca şi cum l-ar fi fascinat şerpii. Din acea poziţie avantajoasă, urmări batista căzând prin trapa de acces şi dispărând sub curcubeul de trupuri. 

Autoarea a reușit să creeze o atmosferă plină de suspans, fără să neglijeze personajele, pe care le construiește cu meticulozitate, astfel încât, fără să vrei, începi să te identifici cu unul sau altul.

Iată un fragment audio din carte, în lectura mea:

Fie că ați văzut sau nu filmele din serie, vă recomand acest volum. Dacă nu ați citit celelalte trei cărți, este momentul să o faceți, ca să aveți o imagine cuprinzătoare asupra universului Panemului dominat de Jocurile Foamei.

“Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” de Suzanne Collins, 2020, Nemira, 580 pp.

CUMPĂRAȚI CARTEA DE LA:


Abonează-te
Anunță-mă cînd apar
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments