(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 1 min)
La țară, dincolo de gard, era un spațiu generos pentru parcarea TIR-urilor. Veneau din diverse țări, dar mai ales din Polonia, Bulgaria, Franța, Germania. Staționau cîteva ore, pînă la o zi. Șoferii se odihneau, mîncau și plecau din nou la drum.
Era fascinant, în vacanța de vară, să am străinătatea atît de aproape de mine. Încercam să-mi dau seama din ce țară este șoferul după plăcuțele de înmatriculare ale TIR-ului, după limba în care comunica cu colegul. Dormeau chiar în cabina camionului, unde zăream un pat, o mică noptieră, ba chiar și un mic televizor. Era pe timpul lui Ceașcă, atunci cînd așteptam vreo 5 minute să se încălzească televizorul cu lămpi al bunicilor.
Scoteau din spațiul de depozitare mese și scaune pliante, caserole, ustensile de bucătărie pe care nu le mai văzusem. Șoferii erau autonomi, nu cereau de la oamenii din sat apă sau mîncare. Totul ceea ce consumau era rece sau cald, grație unor tehnologii ale TIR-ului, care nu pătrunseseră în România.
Mă ascundeam după gard și priveam, ca la un documentar pe Discovery. Simțeam o anumită dorință pentru străinătate, pentru peisaje, oameni și situații care nu erau la noi. Dar cel mai mult îmi plăcea autonomia lor, faptul că nu trebuia să interacționeze cu nici un membru al comunității din sat. Eu știam de ei, ei nu știau de mine.
Când mergeam în vacanța de vară la bunici eram mică și nu puteam privi peste gard. În schimb, îmi era foarte ușor să privesc printre scândurile gardului. Uneori nu făceam decât să mă uit la oamenii care treceau pe drum, însă îmi plăcea pentru că îmi imaginam că sunt un spion și că aș putea descoperi ceva interesant. Alteori, stăteam mai mult. Se întâmpla atunci când veneau în vizită copiii de la oraș ai vecinilor. Vorbeau tare, părinții vărsau câteva lacrimi întotdeauna ca și cum altfel nu ar demonstra bucuria revederii, apoi începeau discuțiile banale despre drumul parcurs, căldura și praful de la țară. Atât apucam să ascult, pentru că imediat ce mă vedea bunica mă certa și mă trimitea la culcare… Mulțumesc George pentru că mi-ai amintit de zilele copilăriei!