NEMIRA Raymond Chandler – Crimă de mântuială 6


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

 

Cartea asta trebuie citită cît mai rapid, cursiv, fără pauze lungi. Nu poți citi nici una dintre cele șase povestiri și nuvele pe sărite, lăsînd cartea deoparte două sau mai multe zile. Altfel riști să ieși din atmosfera în care Raymond Chandler te introduce fără să-ți dai seama prin textele din Crimă de mântuială.

Este un Los Angeles misterios, presărat cu mafioți, contrabandiști, ucigași cruzi. Prin acest univers întunecat, se strecoară detectivii lui Chandler: fără emoții sau negîndu-le, cu logică, îndemînare în mînuirea armelor și cunoștințe de autoapărare, cu patima beției, cu două costume ponosite în dulap, eventual cu o iubită incertă sau o logodnică mereu nemulțumită.

Țineți cont de faptul că Chandler este considerat unul dintre pionierii literaturii polițiste americane moderne. Veți prinde stilul lui pe la a doua povestire: fraze ironice, propoziții uneori eliptice de anumite părți de vorbire, umor fin, aluzii.

Personajele imaginate de autor exercită atracție, putere, mister. Le percepi ca pe niște oameni care au primit temporar puteri supranaturale, iar spre final îți dai seama că rămîn oameni și atît. Decorurile lui Chandler sunt schițate la început și apoi, cu ajutorul narațiunii, vezi mai bine în ce loc te afli. Poveștile lui sunt sincopate, te țin în priză, sunt alcătuite din scene cinematografice.

Iată cîteva porțiuni care mi-au plăcut:

Probabil că era noapte, pentru că un glob de porțelan, suspendat de tavan cu trei lanțuri, era luminat pe dinăuntru. Pe margine avea niște mici umflături colorate, alternînd portocaliul cu albastrul. În timp ce mă uitam la ele, s-au deschis ca niște minuscule hublouri, iar dinăuntru au ieșit niște capete mititele, asemenea celor de păpuși, numai că erau vii. Era un bărbat cu o șapcă marinărească, apoi o blondă planturoasă și un ins subțirel, cu un papion strîmb, care întrebuna întruna: “Cum doriți friptura, domnule, bine făcută sau în sînge?”

Fulwider mi-a aruncat o privire, ca să vadă cum se desfășoară spectacolul. Eu rămăsesem cu gura căscată și aveam o expresie goală pe chip, ca un băiat de la țară la o lecție de latină. 

Eram cinci statui în încăpere, dintre care două căzute. Cineva trebuia să se miște. Situația impunea încă două lichidări. 

Niște degete mari ce păreau la fel de mari și de tari ca zăvoarele de ușă presau arterele. Chipul din fața și de deasupra lui devenea monstruos, o figură enormă umbrită, avînd în mijloc un rînjet larg.

Peste un minut, ușa s-a deschis din nou și în prag a apărut domnișoara Ellen Macintosh. Poate că nu vă plac fetele înalte, cu părul de culoarea mierii și pielea de culoarea piersicii coapte pe care vînzătorul și-o alege din lada abia desfăcută. Dacă nu vă plac, îmi pare rău pentru voi.

A pufnit și mi-a tras una în plexul solar. M-am îndoit de spate, am prins camera în brațe și-am început s-o învîrtesc. Cînd am reușit s-o pun frumos în mișcare, am răsucit-o o dată cu elan și m-am izbit cu ceafa de podea.

Această colecție de texte este un pod recomandabil către romanele lui Raymond Chandler, acolo unde toate caracteristicile de mai sus sunt rafinate și nuanțate.

Un text al Andreei, despre aceeași carte, dacă mai aveți răbdare…

Raymond Chandler – Crimă de mântuială

Anul apariției la Nemira: 2012

Traducerea: Radu Viorel Săndulescu, Antuza Genescu

Colecția: Suspans

ISBN: 978-606-579-389-7

Nr. de pagini: 352

 

 


 

Cumpără cartea de la:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

6 gânduri despre “NEMIRA Raymond Chandler – Crimă de mântuială

  • Bikepress

    Se abandonă, asemeni înotatorului abisal istovit de așteptarea catharsis-ului final. Ochilor atît de albaștri și promițători de adînci mîngîieri unduitoare.

  • Alexandra Ciurea

    Zâmbeste, forțat de împrejurările ironice care la propriu îi băteau la ușă, închide ușa, ia poza de pe jos, o împăturește și o ascunde după bandajul din stânga inimii, fiind prea sigur că într-o zi, acei ochi îi vor închide pe-ai lui, sau cine știe- poate îi vor deschide larg.

  • Andra

    Vlady știa că ochii ăia prea albaștri pentru acea lumină nu-i vor fi prieteni. Dar îl stăpînea o dorință irezistibilă și nu mai suporta durerea din umăr.

    Își încleștează degetele în pielea ei mult prea fină pentru unghiile sale distorsionate, o trage spre piept cu brutalitate și-i șoptește printre dinți, cu o răgușeală plină de durere:

    „Numele meu este Vladimir Matveev. Acum două luni mi-au fost polizate două măsele, ca apoi să-mi fie scoase cu un clește ruginit. Am stat două săptămâni într-o încăpere plină de igrasie și miros de șobolani morți. Vreo oră pe zi eram obligat să stau cu gura deschisă şi de atunci nu-mi mai pot deschide gura. La început puteam un centimetru, acum parcă pot doi centimetri, dacă deschid pe diagonală pot deschide bine. Mi-e frică însă să nu forţez prea tare. Zilnic, în timp ce-mi țineam gura deschisă, un bărbat îmi zbiera în urechi numele tău și-mi mai lovea din când în când rinichii. Într-o altă zi, a trecut la coaste. Acum, nu știu care parte a corpului meu mai este maronie. Nu-mi era teamă de moarte. Îmi era teamă de ignoranța mea. Nu am înțeles nici în ziua de azi de ce am trecut prin asta. Nu mi-au adresat nicio întrebare. Nu aveam nimic util pentru ei în creierul meu. Nu doreau nimic de la mine.Tot ce știam, era numele tău. Ajunsesem în punctul în care abia așteptam să fiu lovit. Să simt durere, să simt că trăiesc. Dar nu-mi mai simțeam corpul.
    Apoi, după două săptămâni în care nu știam dacă mai sunt viu, sau am trecut în purgatoriu, s-a deschis o ușă undeva în spatele meu. Ai pășit spre mine cu pași mărunți, de parcă nu mai contau cele două minute care ți-au luat să ajungi la scaunul meu. M-ai dezlegat, m-ai privit în ochi și ai plecat. M-ai lăsat întins pe jos ca un șobolan mort, fără nicio explicație. Am vrut să cred că-i o răzbunare, dar eu nu te cunosc. Nici măcar nu-ți pot rosti numele. Nu pot să-ți vorbesc despre durerea mea. Nu vreau să te fac să te simți vinovată, nu vreau să mă plâng, nu vreau să crezi că ai greșit. De două luni am devenit un vânător care-și caută direcția. Și acum că te-am găsit, nu-mi vine-n cap decât o întrebare: Vrei îndurare?”

  • Marianne Vicky

    Nu stia de ce i-a pus tipa aia garou. El, care nu suporta sa vada sange, acum ardea de nerabdare. Ar fi simplu: cutitul luat cu dintii din cizma, azvarlit spre usa, apoi tipa s-ar speria si n-ar mai duce la capat nodul pe care tocmai i-l facea la spate si el ar fi profitat ca sa o imobilizeze cu scaunul.

    Dar voia sa faca asta? Ea tot gafaia legandu-l la spate. Mirosea a lumanari, cam asa ceva… Ca atunci cand lumanarea e pe sfarsite si miroase fitilul mai mult. Ii vazuse mainile si-i placeau venele alea care-i erau evidente prin piele. Ce pacat ca erau in situatia asta de dusmani! Nu i-ar fi luat mai mult de cinci minute sa o convinga sa se intinda ca o tigroaica speriata pe salteaua aia soioasa. “Lasa, Vlady” isi spuse el. “O sa mai ai ocazia. O s-o gusti altadata. Acum pune-ti planul de mai sus in aplicare”. Vlady devenise barbat.