Primii pișcotari 1

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Nimeni nu știa cine sunt și de unde vin ei. Erau ca niște umbre prezente la mai toate evenimentele. Tăcuți, îmbrăcați ponosit, răbdători. Așteptau să se termine prezentările, întrebările și răspunsurile și dădeau iama la pișcoturi.

În facultate, pe vremea cînd dinozaurii umblau liberi pe stradă, am avut de mers pe teren des, pentru diverse exerciții de la cursuri. Am nimerit la conferințe de presă la partide, lansări de carte, simpozioane, lansări de produse sau servicii. Pișcotarii erau peste tot. Ajunsesem să-i cunosc și chiar mă îngrijoram dacă nu-i vedeam la un eveniment. Nu se știa dacă lucrau la vreo publicație. Erau zvonuri despre ei: unii colegi spuneau că ăștia lucraseră pe timpul lui Ceașcă și acum umblau după pișcoturi din lipsă de bani, alții credeau că scriu la cine știe ce publicații locale sau specializate, dar nu asta conta.

Pe mine mă intriga modul în care aflau despre aceste evenimente. Bănuiam că din agenda zilei de la Rompres sau poate urmăreau banner-ele de la intrările clădirilor unde se țineau evenimentele. Oricum, unele evenimente erau periodice, era ușor să prevezi cînd va fi următorul. Cert este că nu ieșeau în evidență în timpul evenimentului. Unii își notau, dar nu puneau niciodată întrebări. Însă atunci cînd se anunța bufetul de la final, ei erau primii la rînd.

Evoluția pișcotului, de la foietaj la față de masă

Da, la început chiar erau pișcoturi și produse de patiserie la bufet. Și ceva suc. Apoi a apărut moda bufetului rece și apărut timid alcoolul. Totul a culminat cu bufetul cald, plus bere și vin și poate o tărie înainte. Cele mai șmechere evenimente de presă erau însă cele care presupuneau micul-dejun sau cina „de lucru”, la care stăteai la masă și erai servit de chelneri. Ajungeai să nu mai știi de ce ai venit acolo. Orgasmul a fost atins în momentul întețirii press-trip-urilor, evident: transport, cazare, trei mese pe zi, cadouri.

Pișcotarii începuturilor mîncau mult și repede. Mereu mă uimea dexteritatea lor și rapiditatea cu care mestecau. Evident, se activa sacoșa în care dispăreau tot felul de produse de pe mese. La bufet, pișcotarii își umpleau farfuria cu vîrf, în timp ce băgau și în gură și mai luau cîte ceva și cu mîna rămasă liberă. Mîncarea din mînă ajungea în sacoșă, fafuria se golea în stomac și se făcea o nouă aprovizionare. Nu rămînea nimic pe platou.

La un moment dat, nu i-am mai văzut. Poate am rărit eu participările la evenimente, poate și-au schimbat ei vestimentația, poate s-au schimbat obiceiurile. Tind spre ultima variantă. Pișcotarii sunt acum moderni, folosesc tehnologie digitală, au pretenții mari și stau destul de prost cu scrisul. Par dezinteresați de bufet, dar mănîncă lent și temeinic. Sunt aroganți, n-au standarde profesionale și țin la cantitate, nu la calitate.

Pișcotul a devenit metaforă azi, simbol pentru beneficiile piaristice ale jurnaliștilor. S-a creat un cerc vicios din care se poate ieși cu greu. Ne-am învățat unii pe alții că, fără pișcot, viața e pustiu. Rara avis sunt jurnaliștii care, după eveniment, stau îngropați într-un fotoliu din holul hotelului, cu un espresso cumpărat de la bar alături și tastează. Poate că așa e și în viață: cu gîndul la notițe și scris, uiți să mănînci.

Text inspirat de cazul Roger Waters. Un articol pe aceeași temă găsiți la Simona, jurnalistă din generația mai tînără.

Foto: Pubmedia.ro