CARTE + AUDIO Și eu am trăit în comunism – Ioana Pârvulescu 2

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 min)

Încă de cînd am început să citesc, mi-am zis: „A, și eu am o amintire ca asta!” Și exclamația s-a păstrat preț de cîteva sute de pagini din cele 408. Dar unele povești din acest volum sunt de-a dreptul incredibile:

• din cauza frigului, o dresoare de șerpi de la circ își ține în baie șerpii, în niște canale săpate în zid;
• tot din cauza frigului, a înghețat într-un bloc apa scursăpe scări, în urma unei avarii la o conductă și oamenii nu mai puteau ajunge la apartamentele lor, pentru că alunecau;
• puteai să faci clătite din macaroane înmuiate în apă, pentru că lapte, făină și ouă nu existau în magazine decît foarte rar.

Și tot așa. Sau iată o întîmplare cu păpădii:

Urgenţa numărul 1: păpădiile. Într-o bună zi, prin ’86 sau ’87, nu mai ţin minte exact, la Institutul de Reactori Nucleari Energetici, unde lucram, s-a dat alarma: am fost convocaţi şi ni s-a spus că trebuie să strângem toată păpădia dintr-o poiană destul de mare, aflată nu foarte aproape de clădirile secţiilor. La început n-am înţeles ce se întâmpla, am crezut că era o glumă (deşi vestitorii nu prea aveau simţul umorului), pe urmă însă am priceput: a doua zi trebuiau să sosească într-o vizită de lucru Tovarăşul şi Tovarăşa, iar elicopterul lor ar fi aterizat tocmai în acea poiană. Din nenorocire, păpădia se încăpăţânase să crească acolo deasă şi viguroasă. Cum Tovarăşul sau Tovarăşa, nu mai ţin minte care, nu suporta păpădia, planta aceea infamă trebuia complet extirpată din poiană şi de pe drumul care ducea spre clădirile secţiilor.

Am fost martorul unor scene memorabile. Ieşise întreg institutul, de la şefi de secţie până la femei de serviciu. Să fi fost o mie de oameni? Mai mult? Toţi stăteau aplecaţi şi culegeau de zor păpădie. Se muncea îndrăcit, se smulgea cu furie – eram în criză de timp. Planul de bătaie era bine pus la punct: zona fusese împărţită în sectoare, fiecare sector intrând în grija câte unui detaşament de smulgători; păpădia culeasă era strânsă în grămezi, apoi grămezile erau adunate într-o grămadă mare, la periferia zonei; acolo urma să se dea foc păpădiei.

Nu mai ţin minte câte ore a durat operaţiunea, dar ştiu cum am blestemat cu toţii planta asta rebelă. Răspândită prin iarbă, uneori era greu să-i găseşti tulpina şi, presaţi de timp, apucam smocuri mai mari de iarbă. Dacă n-am fi fost sub o presiune atât de crispantă, probabil că am fi râs în hohote. Aşa însă tăceam şi smulgeam contra cronometru.

Când treaba a fost gata (oare chiar nu mai rămăsese nici un fir de păpădie?), am vrut să asist la arderea acelei grămezi uriaşe – probabil în semn de răzbunare pe planta abjectă. Ideea n-a fost grozavă: după ce s-a turnat benzină şi s-a aprins focul, a izbucnit o flacără uriaşă de care m-am apropiat necugetat, iar vântul şi-a schimbat direcţia şi flacăra mi-a pârlit părul. (N-aveam altă soluţie decât să mă tund scurt.) Am interpretat incidentul ca pe o răzbunare a plantei la răzbunarea mea.

A doua zi dimineaţa, când am ajuns la institut, ni s-a comunicat că, din păcate, Tovarăşul şi Tovarăşa nu mai veneau în vizită la noi. (V.Z.)

Cartea „Și eu am trăit în comunism” este constituită din sute de povești, mai scurte sau mai lungi, ale unor oameni din generații diferite, care au trăit în regimul de oroare. Textele sunt semnate cu inițiale, iar la final avem și numele complete ale povestitorilor, printre care-i regăsim pe Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Liiceanu și alți oameni de bine. Dar, după cum spune editoarea Ioana Pârvulescu…

Autorul acestui volum e colectiv. Oameni de toate vârstele şi profesiile, din toată România, femei şi bărbaţi care, în majoritate, nu se cunosc între ei (în orice caz, în timpul comunismului nu se cunoşteau între ei). Cea mai tânără persoană participantă la carte este născută în 1981, are aşadar 34 de ani, iar decana de vârstă, născută în 1923, a împlinit 92 de ani. Se acoperă astfel un arc de timp de vreo 60 de ani. Fiecare participant a venit cu zi de zi-ul lui.

Povești absurde, amuzante prin tragicul lor, pline de învățăminte chiar și pentru cei care au trăit atunci. Volumul mi-a adus aminte de bancurile comuniste (culese de Ben Lewis sau de Călin-Bogdan Ștefănescu), prin faptul că sunt povești scurte, pline de tîlc, dar și de „Dimineață pierdută” a Gabrielei Adameșteanu. Iar fragmentul audio de mai jos m-a dus cu gîndul la „Q.E.D”.

[soundcloud]https://soundcloud.com/george-hari-popescu/si-eu-am-trait-in-comunism[/soundcloud]

Am rezonat mai ales cu amintirile celor născuți în anii ’60-’70, pentru că am petrecut și eu o bucată de timp prin acea perioadă sumbră a ceaușismului. Mi-au plăcut poveștile despre Crăciun, pentru că mi-au arătat că, indiferent de regim, oamenii pot face în așa fel încît să păstreze tradițiile. Iar uneori se ajunge la situații hilare:

Cinci cuptoare. Sfârşitul anilor ’80. Am 5 sau 6 ani şi încep să deschid cadourile primite de Crăciun de la oamenii veniţi în seara aceea la noi în vizită. În fiecare cutie pe care o desfac se află, în mod ciudat, acelaşi cadou: un cuptor de jucărie. Nu înţeleg de ce şi o întreb pe mama, dar nu primesc răspuns. N-aveam de unde să ştiu, la vârsta mea, că se făceau cozi lungi în faţa câtorva magazine unde se aduceau aceleaşi jucării importate din Bulgaria, iar oamenii se îmbulzeau să cumpere aceeaşi marfă, fericiţi că au găsit ceva nou. Am înşirat pe covor cele cinci cuptoare micuţe, vopsite toate cu verde. Încercând să deschid uşiţa primului, n-am reuşit şi m-am tăiat la deget. Am început să plâng. Îi cerusem lui Moş Crăciun pantofi de balerină. (O.M.)

Una dintre amintirile care m-au impresionat foarte mult este aceasta:

„Gospodina“. Într-o zi am plâns de foame. Făceam naveta cu autobuzul, la 50 de kilometri de Bucureşti, mă sculam la 5 dimineaţa şi mă întorceam acasă la 7 seara. Toată ziua, la şcoală, nu mâncasem nimic, pentru că n-aveam ce, iar la întoarcere mai găsisem la „Gospodina“ o ultimă porţie de pilaf. Când am ajuns acasă şi am deschis caserola, am văzut că pilaful era mucezit. Flori mari de mucigai, vorba poetului, pe toată suprafaţa lui. N-aveam nimic altceva şi nici în oraş nu mai aveam ce să găsesc. M-am culcat nemâncată, plângând. (I.P.)

Deja nu mai știu cui să recomand cărți despre comunism, poate tot tinerilor de vreo 20 și ceva de ani de azi (plus că la finalul cărții există un dicționar de termeni numai buni pentru ei!). Dar nu voi înceta să cred că aceste volume trebuie să apară în continuare. Uitarea se face inclusiv prin amintiri, pentru că trebuie să știi ce să lași în minte și ce să elimini.

„Și eu am trăit în comunism” de Ioana Pârvulescu (ed.), 2015, Humanitas, 408 pagini

Cumpărați cartea de la:

• Elefant.ro, ediția tipărită sau ediția e-book
• Okian.ro, de aici
• Cărturești, de aici
• Libris.ro, ediția tipărită sau ediția e-book