Și eu am fost formator în jurnalism


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

În plin scandal despre lucrările științifice scrise de pușcăriașii cu mulți bani și în plină campanie de decredibilizare (din nou) a profesorilor, Marc Capelle (acum, director ESJ PRO Médias) m-a rugat să povestesc un pic despre experiența mea de predare la universitate: cum am început, ce a fost frumos/urît, ce sfaturi i-aș da unui tînăr formator de jurnalism și științele comunicării. Din povestea mea la persoana I, a ieșit o relatare la pers. a III-a pe blog-ul lui Marc, pe care vă invit să o citiți. Iată mai jos textulețul meu în română, pentru pasionați și ca să-mi rămînă și mie aici, pentru lungile nopți de pensie din viitor.


Voiam să fiu jurnalist, cel puțin așa-mi amintesc că-mi pusesem în gînd prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate, adică prin 1996-1997. Piața era încă aglomerată atunci, dar se lucra la negru în cea mai mare parte –logo Etajul6 fără contract sau pe contracte pe termen scurt – iar salariile erau atît de mici încît nici nu erau luate în seamă de jurnaliștii tineri. Conta atunci că faci ceva ce era de neconceput în timpul comunismului: presă liberă!

Pasionat de online

Eram captat de tot ce însemna tehnologie și lume digitală în facultate, deși nu exista mare lucru atunci: Internetul a fost introdus la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 1996. În acea toamnă, am participat la o Școală de Vară a Rețelei Théophraste la Ecole Supérieure de Journalisme din Lille, cu tema… Multimedia. Ca să nu plec din România total ignorant, am citit la biblioteca FJSC o carte care se numea parcă “Multimedia pour tous” (seria “Pentru to(n)ţi” mai tîrziu, dar atunci nu erau traduse cărţile tehnice, probabil nu exista destulă cerere). Cu ruşine recunosc că nu prea aveam unde să exersez lucrurile de care spuneau oamenii aceia în carte. La sfîrşitul cărţii, exista şi un CD cu diverse programe şi exerciţii, dar unitate de CD de unde? Tot ce am putut face a fost să bag la cap, să iau notiţe şi să visez frumos. La Lille, m-am descurcat, ba chiar am creat primul site al facultății, împreună cu o colegă, în HTML.

Acesta este fundalul poveștii. În anul I, am fost fascinat de PAO și de tot ce era legat de folosirea calculatorului pentru a-ți ușura activitatea. Așa că am fost bucuros cînd decanul de atunci mi-a sugerat să rămîn să predau în facultate exact laboratoare practice de tip PAO. Am participat la concursul de obținere a postului și a început aventura.

Nu abandonasem ideea de a deveni jurnalist, dar deja îmi luam tot mai în serios rolul de formator în jurnalism, așa că am continuat să colaborez în presa scrisă și apoi online. Fără falsă modestie, pot spune că am fost pasionat și că orice laudă din partea studenților, orice zîmbet al lor și orice întrebare venită din partea lor mă făcea să simt că fac ceva bun, că trebuie să continuu. Și am continuat timp de 15 ani și ceva.

Pe parcurs, am perfecționat un pic laboratoarele și seminarele de care mă ocupam și am avut privilegiul să introduc două cursuri noi: Cyberculture și Scriitură pentru medii digitale. Erau două domenii de care eram absorbit, pentru că făceau parte din viitorul în care omenirea deja pășise.

Acei oameni din bănci

Au fost destule episoade de care-mi aduc aminte cu plăcere, cele mai multe legate de studenți. Am considerat că fiecare curs, seminar sau laborator trebuie să aibă o componentă de spectacol, pentru că pedagogia nu cred că înseamnă doar transmiterea unor informații (mai ales că majoritatea acestora se găsesc astăzi cu ușurință online), ci crearea unor experiențe. Am vrut mereu ca studenții să mă țină minte, să asocieze noțiunile explicate de mine cu gesturi, cu glume, cu exemple din cultura populară, cu exerciții practice.

O scenă care m-a făcut să fiu mîndru de mine s-a întîmplat la cîțiva ani după ce am terminat cursul de PAO cu o generație. O studentă din acel grup mi-a mărturisit că datorită mie și-a început o mică afacere de servicii foto. Mi-a adus aminte că, atunci cînd era în anul I, mi-a urmat sfatul și a făcut propriile fotografii pentru acea publicație al cărei layout trebuia să-l realizeze pentru examen. Eu i-am lăudat imaginile și am încurajat-o să continue. Mi-a spus că n-ar fi știut că are o șansă în fotografie dacă nu-i dădeam acest impuls. În fond, în evaluare nu țineam cont atît de mult de fotografiile din pagină, ci de layout-ul general…

Sigur că au fost și multe episoade amare, dar le-am reprimat pe majoritatea dintre ele, pentru că am nevoie de spații în memorie pe care să le umplu cu lucruri bune. Despre multe scene triste am scris pe acest blog. Poate un moment tragicomic a fost cel în care am constatat că un student/o studentă nu știa numele complet al facultății la care studia. Dar poate cel mai pregnant mi-au rămas în minte lipsa de interes a membrilor management-ului facultății față de unele inițiative originale și criticile care veneau imediat după ce eu consideram că făcusem ceva bun pentru instituție.

Do’s and dont’s

Dacă aș fi în măsură să ofer sfaturi unui ucenic în ale predatului la universitate, i-aș oferi o listă de lungă de idei practice, referitoare la modul de administrare a timpului de lucru, la felul în care să comunice cu studenții ș.a.m.d. Dar esența ar fi aceasta: stimate tînăr asistent universitar de jurnalism, nu considera că programul de lucru este format doar din orarul afișat; citește și informează-te zilnic, încearcă să scrii ceva zilnic sau cît mai des și, mai ales, fii curios și experimentează! Dar mai presus de toate, nu te lăsa intimidat de cei care spun că ești prea tînăr pentru a fi profesor de facultate; nu le răspunde prin vorbe, ci prin fapte!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.